Venită să-mi ia un interviu într-o altă chestiune decât alegerile prezidenţiale, o tânără jurnalistă a ţinut să se scuze:
- Cred că sunteţi foarte ocupat în aceste zile.
- Nu sunt - i-am răspuns râzând. E prima campanie de după 1989 pe care o privesc liniştit, cu o detaşare de spectator.
Atât i-am spus tinerei jurnaliste.
Cititorilor, care m-au urmărit în hotarele acestui comentariu scris zilnic numai şi numai pentru că nu-l pot refuza pe Marius Tucă, simt nevoia să le spun mai mult.
Cred că, dintre toţi jurnaliştii, bătrâni sau tineri, am avut inspiraţia de a nu intra în această campanie drept chibiţ electoral al nici unuia dintre candidaţi. Am stat deoparte de studiourile tv în aceste zile, deoarece televiziunile s-au împărţit, ca două galerii la un meci decisiv, în pro sau contra unui candidat. Am acceptat - rar, e drept - să merg la un dialog doar cu moderatorul. În rest am refuzat - e drept că nici televiziunile nu s-au grăbit să mă cheme -, deoarece n-am vrut să nimeresc în mijlocul unei adunări în care participanţii zbierau unii la alţii, iar moderatorii, la toţi.
Aştept calm rezultatele scrutinului de duminică.
Pentru că, spre deosebire de ceilalţi confraţi, eu ştiu că va exista viaţă şi după 6 decembrie 2009. Şi aceasta nu va fi una ca după o răsturnare de regim, ci una ca după alegerea unui preşedinte într-o ţară cât de cât democratică.
Radicalizarea celor două tabere - pro şi contra Băsescu - a dat actualei campanii electorale o notă de absurd. Aproape toată lumea a uitat că la 6 decembrie 2009 va fi votat un preşedinte de republică semiprezidenţială. Nu un dictator, nu un monarh absolut, nici măcar un preşedinte de republică prezidenţială.
I s-a reproşat lui Traian Băsescu, printre altele, şi faptul că mai mult a vorbit decât a făcut. Acest reproş îşi are temeiul într-o s
