Unul dintre meritele lui Mungiu este acela ca nu a vrut sa transeze cazul, sa adopte o atitudine regizorala explicita, ca a ales discretia, ca si-a construit personajele cu o anumita detasare, ca nu a imprimat povestii o interpretare abuziva, in cheie morala, religioasa, sociala, politica (toate erau posibile, dar ar fi fost pacat). Aceasta neutralitate nu e simplu de obtinut cand scenariul aduce in prim-plan cazul unei tinere cu probleme psihice absolut explicabile. In aceasta lume aparent inchisa, plina de rutina, Voichita pare a-si fi gasit linistea. E un personaj bland, care nu afla in schit doar un spatiu securizant: ea chiar crede, chiar isi gaseste locul acolo. Alina are un alt temperament, nu se poate rupe de lume, e a nimanui pentru ca nu l-a gasit pe Dumnezeu. De aceea, se leaga cu totul de Voichita. Nu e nimic vinovat in amorul lesbian al celor doua tinere, dupa cum nu e nimic condamnabil in ezitarile lor, in complexele lor si in bolile psihice de care nu pot scapa. Mediul din care provin le transforma in niste victime nevinovate. Faptul ca Alina moare in cele din urma ca urmare a tratamentului aplicat este semnul ca, in cazul ei si al celor mai multi ca ea, fatalitatea functionaza neiertator. Iar fatalitatea echivaleaza cu a te naste in Romania, a creste intr-un camin de copii abandonati, intr-o societate neiertatoare si mai ales intr-un sistem care nu-ti ofera nici o sansa de integrare. M-ar duce capul sa caut si mesajul metafizic, dar cred ca nici acesta nu trebuie ignorat. Alina este o realitate, nu o himera. Din vina cui moare ea? Din vina maicilor si a preotului? Din cauza bigotismului lor? Nu as spune... Nu e nimic intentionat violent in faptul ca acestia o leaga pentru a-i citi din Molifte (la spital, medicii o legasera si ei). Abandonata de parinti, aruncata in strada de sistem, parasita de cei care pareau sa o fi adoptat, rupta, in cele din urma,