Într-un an, nouă luni şi nouă zile, Mihai Neşu a supravieţuit. Aniversarea celor 30 de ani e un prilej, sărbătoarea cu cifre imperfecte e cadoul invers, către lume. Ne doare? Habar n-avem cum e să doară cînd primeşti un cadou.
Sfîrşitul carierei unui stranier dintr-un campionat sub primele 5 din Europa a făcut pentru fotbalul nostru mai mult decît toţi ceilalţi stranieri, pe teren, în aceşti doi ani. Ne enervează? Căutaţi cifrele. Comparaţi cu trăirea.
Nu sîntem în stare să ţinem minte, la piaţă, cîte sticle cu lapte trebuie să cumpărăm. Azi împlineşte 30 de ani un sportiv care a reuşit să uite ce era obligatoriu să uite şi să înveţe repede, uluitor de repede, lucruri pe care poate nu le va mai uita niciodată. Un sportiv? Da, poate e un fost fotbalist, dar Mihai va rămîne totdeauna un sportiv.
Ducem lipsă de staruri veritabile, colcăim complice lîngă vedete de mucava. Mihai şi-a conservat viaţa privată cu simplitatea cu care se desenează un tatuaj şi cu dexteritatea cu care schimbă pseudofotbaliştii pseudofemeile.
În sufrageria acestui Macondo-Militari fără de sfîrşit am tricoul pe care mi l-au dăruit fanii lui Utrecht acum aproape doi ani. De multe ori cred că privirea mea l-a ţinut acolo sus, pe perete, şi nu amărîtul de cui. Mi-am făcut un obicei să mă uit în gol, la tricou, atunci cînd mă gîndesc la toate adevărurile care mă privesc şi nu-mi convin.
Cred că eu asta am învăţat, Mihai. Deşi, legat de treaba asta cu fotbalistul devenit lecţie de viaţă, nu te-a întrebat nimeni dacă vrei să devii aşa ceva. Cum ar veni, un adevăr care te priveşte, care nici nu ştiu dacă-ţi convine.
Mulţumesc! La Mulţi Ani, Mihai!
651 de zile au trecut de la accidentarea suferită de Mihai Neşu pe 10 mai 2011, la un antrenament al echipei FC Utrecht, în urma căreia a rămas imobilizat
“Sînt bine acum, primul an mi-a fost mai greu, pînă m
