Mă aflu într-un orăşel carpatic şi turistic. Vecinii mei sînt oameni harnici. El a fost cioban o viaţă întreagă, ea a ţinut gospodăria de cînd se ştie. I-a ajuns bătrîneţea fără să fi dat de gustul bogăţiei. Băiatul vecinilor mei este alcoolic. Cînd se îmbată, îşi bate nevasta, mama şi ce-i mai iese în cale. Iar între două cure de dezalcoolizare mai vinde o bucată din curtea din jurul casei, unde tatăl ţinea cele cîteva oi peste iarnă şi unde acum oameni cu stare îşi parchează Mercedesul peste week-end. Parcelată cu zgîrcenie, curtea vecinului meu cioban adăposteşte în prezent cîteva vile făloase, îmbulzite astfel încît fiecare să ia lumina şi perspectiva celeilalte. Toate laolaltă au făcut bogăţia băiatului alcoolic al vecinilor mei harnici. La umbra vilelor în floare stau şi prelungesc în gînd această poveste de succes: A fost odată o familie de oameni harnici, care au trudit toată viaţa fără să fi dat de gustul bogăţiei. În dragostea lor de părinţi, au vrut ca măcar băiatul lor să ducă o viaţă mai bună, aşa că l-au dat la carte şi băiatul a devenit arhitect. Ajuns la un birou de sistematizare, acesta a aflat, la un pahar de bere cu colegii, că băiatul vecinilor mei vinde pămînt unor oameni cu bani care vor să-şi construiască vile. Cum aceştia aveau nevoie şi de o aprobare de construcţie, s-a hotărît să le-o vîndă. De fiecare dată cînd ieşea băiatul vecinilor mei de la dezalcoolizare şi mai vindea o parcelă din pămîntul părinţilor, hop şi tînărul arhitect care vindea şi el o aprobare! Şi uite aşa, încetul cu încetul,

părinţii arhitectului şi-au văzut visul cu ochii, acesta fiind acum om cu stare, aşezat la casa lui. A fost tot odată altă familie de oameni harnici, care au trudit toată viaţa fără să fi dat de gustul bogăţiei. Şi-au crescut şi ei copilul cu speranţa ca acesta să nu mai fie nevoit să tragă atît de greu ca ei. Aşa încît acesta a devenit pr