Cred că titlul plachetei pe care o am în faţă e mai celebru, mult - se întîmplă! - decît cartea. Întoarcerea poetului la uneltele sale va să fie, în limbajul oarecum obişnuit, un fel de parolă, care nu acoperă doar abia vreo 50 de pagini de versuri. Volumul lui Camil Baltazar (alias Leopold Goldstein), din 1934, de la Cultura Naţională, cu portretul autorului, iscălit de Miliţa Petraşcu. Sonorităţi diferite, de la acelea mărunte, ca zuruitul unor monede, precum regăsirea cine ştie căror igliţe poeticeşti, pînă la teribile fanfare anunţînd revanşa, revoluţia ori, dimpotrivă, restauraţia, se agaţă de sensul echivoc al întoarcerii. Te poţi aştepta la orice, luînd această promisiune, cu vagi izuri burgheze, în litera ei. Sensul pe care i-l dă Camil Baltazar linişteşte dezamăgitor - orice confruntare e o dezamăgire! - atari speculaţii. E viaţă regăsită şi împăcată în reînnodarea poveştii de amor cu styloul (sic!) galben dăruit de Ury Benador, pentru "alba apă a versurilor". Starea de "îngerire", o minune pentru care te rogi cuvintelor, o domolire care ar părea suspectă, dacă n-ar arăta a bună, naivă sinceritate, e încă o dezicere de faptă. Au fost nenumărate, pe toate tonurile gamei, fiindcă rar se va fi pomenit, în toată istoria, modă mai aclamată şi, deopotrivă, mai pusă la zid decît arta pentru artă. Ce are, dezicerea lui Camil Baltazar, apucarea lui de unelte, deosebit de atîtea profesiuni?
O tristeţe de om păţit, interludiul acela pe care toţi îl invocăm, fără să-l atingem decît foarte puţini, în care ierţi fără să poţi uita. Imagini de tribut, venind din măruntaiele unei arte care se naşte datoare: "Zilnicul meu tain îl plătesc,/ porţia mea de palavră şi bală,/ cu ei deopotrivă meschin şi lumesc/ aceeaşi urdoare mă' nneacă şi mă spală." (Spovedanie) Lucruri ştiute şi răsspuse, avînd doar măruntul avantaj de-a ieşi din fibra unui om în stare să se
