E aproape imposibil să fii azi, în România, traducător cu normă întreagă. Mă refer, desigur, la traducătorii de carte - beletristică sau chiar non-fiction -, iar nu la cei care transpun în altă limbă prospecte de şuruburi sau medicamente. Ori la cei care au prins (dar pentru asta trebuie un exerciţiu special şi îndelungat) un post la "simultanele" din spaţiul diplomatic. Ci la aproape anonimii truditori (Elisabeta Lăsconi îi numea cu o formulă care are toate şansele să aibă carieră îndelungată: "cei fără nume pe copertă") care încearcă să aducă lumea în România şi România în lume, pe calea literaturii. Un exerciţiu din ce în ce mai anevoios, în care se lasă prinşi amatori tot mai puţini.
Unii dintre traducători au fost, la rândul lor, scriitori, cu operă notabilă şi prestigiu aşezat. E drept, categoria acestora s-a subţiat teribil în vremea din urmă, pentru că, nu-i aşa, scriitorii îi citesc arareori pe scriitori, dară-mi-te să-i mai şi traducă. Până nu demult, traducerea era (şi) o treaptă importantă în ucenicia literară, iar marile viitoare condeie se exersau dacă nu programatic, măcar asiduu în transpunerea textelor altora. Şi o făceau, cu har şi fără pic de sastiseală, şi după ce căpătau un nume strălucitor pe copertă. E, poate, de prisos, să amintesc în acest sens mari cupluri precum Baudelaire/Poe, Proust/ Ruskin, Nerval/ Goethe dar şi Blaga/ Goethe, Coşbuc/ Homer etc. etc. Dar asta e istorie. După ce s-a stins Mircea Ivănescu, marea literatură universală are toate şansele (cu mici dar lăudabile excepţii), la noi, să rămână definitiv în grija traducătorilor profesionişti. Ceea ce, teoretic vorbind, nu e rău, câtă vreme cunoaşterea limbii sursă & limbii ţintă e dublată de talent, de osârdie, de devoţiune, de o solidă cultură generală. Atât doar că traducătorii-traducători, cum sugeram în preambulul acestui articol, nu prea au vântul editorial la pupă ş