Folclorul de puşcărie are o concluzie fermă: „Aoleu, ce rău iaice!”. Ştiu oamenii ăia ce zic.
Valul de arestări VIP din ultimul an i-a entuziasmat pe cei care vor să vadă justiţia făcând dreptate. Dar acţiunea societăţii nu se opreşte la o condamnare definitivă cu executare. Povestea continuă dincolo de gratiile închisorilor. De mii de ani, oamenii nu au găsit o altă formulă de pedepsire a celor care încalcă normele de convieţuire socială. Legile, pe scurt.
Privarea de libertate continuă iată şi în mileniul nostru şi nu sunt semne că se va renunţa prea curând la penitenţa prin izolare. De fapt, pedeapsa cu închisoarea este destul de primitivă, chiar dacă „ştiinţa” încarcerării s-a sofisticat în ultimul timp. Până la urmă, ecuaţia e simplă. Ai greşit, te eliminăm temporar sau definitiv dintre noi. Se naşte întrebarea firească dacă sistemul penitenciar îi ajută pe greşiţii noştri să se îndrepte, să devină utili societăţii. Părerea mea este că, lăsând la o parte puţine excepţii, condamnaţii ies la fel, dacă nu şi mai decişi să încalce legea, de data asta fără să fie prinşi. Recidiviştii sunt mărturii vii în acest sens.
Să faci puşcărie nu e considerată o mare realizare sau vreun un motiv de mândrie nici măcar în lumea interlopă. Numai fraierii „pică” la pârnaie. Te-au prins gaborii în fapt, eşti fraier. N-ai un avocat care să te scoată din belele, eşti fraier. Nu ştii cum merge treaba prin tribunale, eşti fraier. Nu te-ai tirat la timp, eşti fraier. Acest sentiment de fraiereală crează o enormă frustrare. Gândul că şi alţii au făcut cam aceleaşi lucruri, dacă nu şi mai şi, şi totuşi numai tu ai ajuns la închisoare alimentează o stare de furie. Până la concluzia că de fapt ţi s-a făcut o mare nedreptate mai e un singur pas. Cine îşi poate reconfigura valorile de viaţă când e frământat de asemnea trăiri?!
Nu sunt un specialist în psihologia deţinuţilo