Festivalul de Muzică Veche constituie de cîțiva ani una din constantele agendei iubitorului bucureștean de muzică barocă, renascentistă sau medievală, o agendă pe care principalele instituții muzicale ale Capitalei n-au părut dispuse nici s-o populeze (cu spectacole), nici s-o popularizeze unui public care a continuat să crească vădit în ultimii ani și care, în virtutea acestei realități, a umplut literalmente Sala Ateneului de pe 30 octombrie până pe 1 noiembrie 2010. Odată cu cea de-a cincea sa ediție, acest eveniment trece un examen de maturitate: pregătit de o campanie de promovare multifațetată și adaptată noilor canale de comunicare, festivalul a depășit zidul de tăcere mediatică care a lăsat, mai deunăzi, Festivalul Internațional de Orgă cu vreo douăzeci de spectatori în sală.

În acest an ni s-a pregătit o ediție aniversară Johann Sebastian Bach, prilejuită de 325 de ani de la nașterea compozitorului german și 260 de ani de la moartea sa. În fond, nu rotunjimea cifrelor e semnificativă – aniversăm anul acesta în egală măsură 300 de ani de la nașterea lui Pergolesi sau 425, de la cea a lui Heinrich Schütz, de pildă –, ci programul estetic al organizatorilor și justa alegere a unui nume care să poată atrage un public curios, dar nefamiliarizat cu splendorile muzicii vechi. În consecință, întreg programul festivalului a cuprins exclusiv lucrări din creația lui Bach, soluție față de care am avut inițial o rezervă, cîtă vreme punerea în perspectivă a muzicii lui Bach prin alăturarea altor maeștri ai barocului luminează originalitatea compozitorului aniversat mult mai direct și tangibil decît orice discurs elogios, introducînd totodată o fracțiune din repertoriul valoros al muzicii vechi de dincolo de Bach. Astfel de scenarii rămîn un deziderat pentru edițiile următoare, dar trebuie spus că orice obiecție s-a evaporat în fața coerenței repertoriului ales