Domnul Swedenborg vrea să viseze, purtând semnătura regizorală a lui Mihai Măniuţiu, nu reprezintă o poartă de acces ori o dezlegare, ci este o căutare în direct, sub ochii spectatorului.
Mesajul ni se înfăţişează mai limpede decât peruzeaua: înzestrat cu ubicuitate, în viziunea lui Maniuţiu, Emanuel Swedenborg, un spirit mai aparte, poate străbate secolele în trecut ori în viitor, poate intra în legătură cu personalităţi ale altor vremuri (una dintre idiosincraziile sale, nu ştiu din ce motiv, o reprezintă existenţialismul lui Sartre, condamnat de domnul Swedenborg la inactualitate), iar acum a ajuns chiar şi în România, mai exact, la Iaşi. Mihai Măniuţiu are intenţia de a-l expune pe Swedenborg nu doar ca personalitate ”ştiinţifico-angelică” în propriul laborator de profil, dar şi ca om: totul nu-i decât un vis al lui Swedenborg, bazat pe celebra ”Carte de vise”, reluat, analizat, intonat (24-25, Amsterdam, ”Toată noaptea, timp de 11 ore, n-am fost nici treaz, dar nici adormit, într-o ciudată toropeală, ştiam tot ce visam...”). Mai mult, ne dă de înţeles comentatorul swedenborgian, îndeplinind şi rolul de mesager al regizorului (Cosmin Maxim): Domnul Swedenborg este el însuşi un spectacol, este însuşi acest spectacol, regizorul nefiind uneori decât subiectul unor propoziţii rostite în spectacol. Domnul Maniuţiu este şi detaşat şi implicat în ceea ce-l priveşte pe Swedenborg. De fapt, ni se sugerează, Swedenborg ar putea deveni oricare dintre noi.
Domnul Swedenborg vrea să viseze, purtând semnătura regizorală a lui Mihai Măniuţiu, nu reprezintă o poartă de acces ori o dezlegare, ci este o căutare în direct, sub ochii spectatorului. În primul rând, o căutare de ordin spiritual (cum se stabileşte legătura dintre corp şi suflet, întrebare rămasă fără răspuns, de la eşecul ştiinţific al lui Descartes cu glanda pineală, încoace). Despre al treilea ochi sau