Festivalul de Film de la Cannes de anul acesta a fost marcat de un contrast profund între ceea ce s-a desfăşurat de-a lungul aleii pietonale cu palmieri, cunoscută sub numele de La Croisette, care se întinde între lanţul de hoteluri de lux de pe ţărmul Mării Mediterane, şi filmele care au debutat pe marele ecran.

Afară, totul a fost sclipici, exces, poze şi nume de marcă. Femei tinere pe tocuri de 13 centimetri şi afişând o îmbrăcăminte care să atragă oamenii bogaţi - sau aduse chiar de aceştia pentru a decora bărcile şi petrecerile de după premierele filmelor. În fiecare noapte, parada de staruri de pe covorul roşu, flancată de fotografi, părea o relicvă dintr-o perioadă ancestrală. În interiorul Palatului, unde erau proiectate filmele, programul din acest an a fost umplut cu poveşti despre oameni obişnuiţi sau oameni săraci, care se luptă cu efectele negative ale problemelor globale ne apropie din ce în ce mai mult sau se confruntă cu conflicte politice dureroase pe care istoriile oficiale le-au lăsat deoparte. Dacă la festivalurile de la Cannes din anii trecuţi au fost filme care spuneau o sută de povestiri de diferite tipuri, ofertele de anul acesta au dovedit că într-o lume din ce în ce mai aplatizată şi interconectată există cu adevărat doar o singură poveste cu o sută de abordări diferite.

Filmul talentatului rezigor thailandez Apichatpong Weerasethakul, Unchiul Boonmee, cel care îşi aminteşte vieţile sale anterioare, a câştigat Palme d'Or. Filmul este o coproducţie spaniolă, germană, franceză, britanică şi thailandeză, un efort de colaborare internaţională din ce în ce mai frecvent în domeniul cinematografiei - o formă de colaborare transfrontalieră care ar trebui să deschidă drumul spre alte forme de proiecte globale ale societăţii civile. Filmul, a cărui producţie a fost încetinită de revolta „tricourilor roşii" din Thailanda, se ocupă, în pa