Ilustrându-si harul poetic pe la inceputul secolului al XIX-lea, boierul pofticios Costache Conachi, de femeie iubet, dar pe masura de talentat in a-i inchina, petrarchian, ode pline de oftaturi lirice, a incalcat, prin verva-i lubrica, destule conventii ale pudibondei epoci.
Daca anumite gesturi ale sale au socat contemporanii, obisnuiti a trage groase straturi de catifea intre isravile de alcov si ochii lumii, poemele sale au ajuns, rapid, foarte populare, devenind adevarate slagare prin periferiile oraselor.
Respectând in treacat conventia preromantica a veacului, Conachi tinde sa se lase inlantuit de sonoritatile conventionale, alegorice, la moda atunci, brodând versuri cuminti, lipsite de lascivitatea care-l va inscrie printre primii nostri moderni. "Cine-i Amorul?", se intreaba el intr-un lung text, ce abia catre final anunta poetul erotic care nici azi nu are cum sa ne lase indiferenti: "Doua firi are-ntr-o fire, si de om si ingereasca:/ Una-i dragostea curata, cealalta ii trupeasca,/ Cu una la simtamânturi se pleaca si se inchina,/ Doreste cele de lipsa, in despartire suspina,/ Cu ceealalta potoale si impaca imbulzirea/ Ce aduce la om pofta care i-a daruit firea". Cuminte, prea cuminte se arata inca cinstita fata boiereasca, versificând sec, conformist, pe marginea unei indelung teoretizate dihotomii a amorului, care poate fi, nu-i asa? (pai nu e!), curat, imaculat chiar si mârsav, trupesc. Paradoxal, desi faptele-i il aratau altfel, in scris Conachi ramâne deocamdata adeptul iubirii spiritualizate, punând sufletul deasupra trupului. Conventiile epocii, deh!
Câtiva ani mai târziu, el isi revine si, viril, nu se mai intreaba, patetic, dulceag, ce este amorul, ci, mult mai pragmatic, atâtator (iata cum limba româna ne poate juca nedorite renghiuri) "Ce este nurul?" Abia pe terenul senzulitatii neingradite Costache Conachi inceteaza a mai fi
