A fost mai întîi volumul din 1997, Tîrziu – însemnări californiene din perioada 1986-1996, apoi, în 2004, Post-scriptum, însemnări dintre anii 1997-2002, iar mai departe fragmente, cînd în Lettre internationale, cînd în Observator cultural, suficiente ca să jaloneze contururile unui al treilea volum, cu însemnări ale Verei Călin aduse la zi despre existenţa ei de emigrantă, care nu încetează să se întrebe ce a însemnat, ce înseamnă să-ţi schimbi reşedinţa („tîrziu“) şi să scrutezi împrejurările imprevizibile, să le diseci anatomia şi să constaţi obsesiv („post-scriptum“) cît de anevoioasă este conectarea la alte coduri de mentalitate, de comunicare, în cele din urmă decisive în gestionarea reperelor înghesuite în acel minimum de bagaj permis la plecarea spre zări străine. Ar fi o consolare că şi alţii au trecut prin experienţe similare, ceea ce nu i-a oprit să se instaleze confortabil într-o reputaţie mondială. Să fie suficientă mărturia altora? Ia act de reflecţia lui Mircea Eliade pe tema trecerii prin „labirintul“ exilului, apreciază disociaţiile lui Kundera între exil şi emigraţie, urmăreşte cu jind ce li s-a întîmplat ruşilor, lui Nabokov, Ninei Berberova, mai recent mărturiile lui Malkin, dar întîrzie răspunsul satisfăcător. Rămîne în aşteptare, starea ce o caracterizează, susţine, de cînd, adolescentă fiind, a avut senzaţia (după rîvnita primă vizită la Paris) că-şi descoperă individualitatea, Eul inconfundabil, chiar dacă imposibil de stăpînit pe de-a-ntregul, din pricina neprevăzutelor luări de la capăt a confruntărilor definitorii, culminate cu transplantarea californiană. În spiritul sincerităţii consecvent asumate, nu ezită a confirma momente paroxistice, ca de „coşmar“ cînd îi dă ghes tentaţia evadării din L.A. (oraşul îngerilor, primitor şi, totuşi, impenetrabil) oriunde va fi văzînd cu ochii. Cît i-au permis disponibilităţile personale de depl