Acum două luni, autoritatea electorală m-a anunţat că trebuie să votez. De unde ştia că sînt aici? În afară de înregistrarea la şcoală, nu m-am declarat pe niciunde. Cu cîteva zile înainte de vot, am mai primit un cartonaş cu care trebuia să mă prezint la locul cutare, conform hărţii de pe spate. Pe 1 mai, la locul însemnat pe hartă, erau doi negri zîmbăreţi. Ei erau comisia electorală. Amintirile m-au copleşit, cum zice cîntecul. Era în 1996. Eram observator. Sînt în dubiu dacă trebuie să votez cu paşaportul, cu buletinul de România sau cu cardul de la London School of Economics. Le am pe toate. Negrul mai mic în rang se uită pe cartonaşul meu şi zice: "please, confirmaţi-vă numele!". Zic "Ghinea", cu pronunţie românească. Stă două secunde cu pixul în aer. Pare să se convingă că, în definitiv, fiecare nume poate suna după cum îl taie capul, apoi subliniază ceva pe o foaie şi îmi dă buletinele de vot. Rămîn uşor descumpănit, trebuie doar să ştii cum te cheamă ca să poţi vota? Mă duc la o măsuţă aflată la perete. Mă uit peste umăr, poate totuşi comit o fraudă fără să ştiu. Nici o cabină de vot, doar măsuţe. În dreapta mea, doi bătrîni votează la aceeaşi masă. Reprezentantul CDR face scandal că un moşuleţ a intrat cu o bătrînă în cabina de vot. Omul ţipă că e nevastă-sa, deşi nimeni nu se îndoieşte de acest lucru. Preşedintele comisiei, apolitic cu simpatii iliesciene, decretează că femeia nu vede bine, deci e legal, şi se uită galeş spre mine. Ca observator de la ONG puteam să-i fac probleme. Să-mi depăşesc atribuţiile? Un articol din legea electorală cere separarea bătrînilor. Zic: "Hai, domâle, lasă-i în pace, nu vede bine!". Preşedintele îmi face cu ochiul: "I-am băgat la articolul cu handicapaţii, e legal". Cei doi bătrîni londonezi dezbat la măsuţa lor cu cine să voteze. Pe masa mea, lipit cu bandă adezivă, un... creion. Din ăla care se poate şterge cu gum