Mi-e clară în amintire aproape fiecare clipă din ziua aceea, începută cu şedinţa de sumar a numărului 2 din ProSport, cel din 3 iulie. Primul număr, cel de pe 2, se vânduse aproape subversiv, deşi tirajul, în plină vară şi în extrasezon, depăşea cu mult cifrele de astăzi de după un meci al Stelei în Europa.

De-atunci, din acea zi care a luat startul la 9 dimineaţa cu şedinţa de machetă şi s-a încheiat târziu în noapte la Keoke, pe malul lacului, cu o petrecere cu câteva sute de invitaţi, s-au scurs aproape 5.000 de numere, dintre care măcar la jumătate am mâzgălit foaia cu sumarul din faţa mea. Tot de atunci, aproape în fiecare zi am trăit cu preocuparea de a scrie ceva, cu teama că nu mă voi face înţeles aşa cum aş fi vrut şi cu credinţa că de sub tastatură îmi va ieşi un produs rezonabil, la înălţimea ziarului care a revoluţionat modul de a privi lucrurile în presă.

În toate aceste zile de ieri scurse din 2 iulie 1997 încoace am enervat pe câte cineva. Chiar şi atunci când lăudam o persoană, cu siguranţă că le enervam pe altele, care îl pizmuiau pe cel lăudat. Dar în toate zilele scurse de atunci am fost convins că fac exact ce trebuie, cu orice risc.

De fapt, asta a fost ProSport încă de la început. Ideea de a face totul în presă, cu orice risc. Pe parcursul anilor am răcit relaţiile cu mulţi pe care-i consideram apropiaţi, mi-am conservat puţini, dar statornici prieteni în sport şi în fotbal. M–am trezit cu ideea de a fi aflat imediat ce e nou şi nu m-am culcat înainte de a fi sigur că stăpânesc informaţiile apărute în ultimul moment. Chiar şi în anul şi jumătate în care am lipsit din presă mi-am păstrat aceste reflexe şi probabil că mi le voi păstra mereu, indiferent dacă voi mai scrie sau nu.

Am ajuns acum decanul de vârstă şi de experienţă al unei echipe tinere, harnice, dar greu încercate de momentele