Desigur, se poate intelege ca destui oameni macinati de tranzitia noastra cea de toate zilele duc dorul acelor vremi, dar daca am deschide aici, de exemplu, o discutie cu casele date tiganilor (in satele sasesti, in centrele vechi ale unor orase precum Constanta sau... Iasi), eu unul spun ca binele comunist se nuanteaza pina la disolutie... cita vreme case vechi, unele cladiri de patrimoniu, au ajuns ruine in plin centru... Iar de blamat nu sint in primul rind locatarii romi, ci autoritatile comuniste lipsite adesea de respectul elementar pentru trecut, prezent si viitor.
In 1999, am lansat intr-un articol din Monitorulideea unei „Carti roz a comunismului". Titlul incitant mi-a fost sugerat, desigur, de diversele carti albe ori negre aparute de-a lungul timpului, iar teza mea principala ce urma a fi ilustrata a fost aceea ca odata cu condamnarea neta si indiscutabila a comunismului ca ideologie totalitara si defel comunitara, cu apa murdara a unui sistem criminal nu trebuie sa aruncam si viata noastra traita inlauntrul acelui sistem. Aveau sa treaca cinci ani pina ce aceasta carte a ajuns apoi sa apara, si a aparut nu in ultimul rind gratie lui Gabriel H. Decuble, care s-a inhamat sa coordoneze acest „caleidoscop de sensibilitati si tipuri de ideatie distincte, de fluxuri de memorie individuale, turnate in forme literare multiple", cum numeste el in prefata „Cartea roz...". Care carte a fost destul de bine receptata de critica, dar ne-am ales si cu reprosuri apasate: „Cum puteti sa vorbiti macar de o carte ROZ a comunismului?" Mda, crezusem ca ajunge o prefata lamuritoare si sinceritatea demersurilor noastre de-a ne recupera acea parte a vietii noastre traita in comunism, cu bune si cu rele. Acum, dupa alti sapte ani, ma gindesc daca n-ar fi fost mai „smecher" din partea noastra daca asezam „roz"-ul din titlu pur si simplu intre ghilimele... In fine, inainte d