Scotocind prin vechi hîrtii de familie, ceea ce, de la o vreme, mi se întîmplă tot mai des, am dat peste amintiri, de copilărie şi nu numai, ale unchiului meu, dr. Ştefan N. Iorga (1906-1976). Numele acesta se găseşte pe coperta a două volume de versuri – Orizonturi (1933) şi Bufniţa albă (1974). Între ele, o viaţă întreagă, din care, chiar în perioada în care îl vedeam o dată pe săptămînă, n-am cunoscut decît partea exterioară, el fiind foarte retras în recluziunea lui solitară. O siluetă înaltă şi subţiratică, strînsă în hainele de culoarea cafelei cu lapte, închise pînă sus, la ultimul bumb, şi o figură fin sculptată de reflexivitate.

DE ACELASI AUTOR Johnny Morţi şi manechine Un caz de mutilare Portarul şi rubinul În arhiva lui, pe care am păstrat-o după moartea sa, dar pe care n-o frunzăream decît rar, descurajat fiind de scrisul – de medic! – greu de descifrat, sînt multe pagini interesante, pe lîngă nenumăratele variante de poezii, cîteodată ingenue ori preţioase, dar destăinuind o mare sensibilitate. Unele fragmente în proză cuprind observaţiile sale ca martor al existenţei zilnice a tatălui său, unde afecţiunea n-a împiedicat privirea critică. În altele, o memorie extrem de precisă a adunat impresii şi chiar senzaţii ale copilului de odinioară. Există şi un capitol, care ar merita cunoscut, despre Spitalele Colţea şi Pantelimon, aşa cum erau pe la 1930, precum şi despre profesori de atunci ai Facultăţii de Medicină. Lipseşte, din păcate, experienţa de pe frontul estic, pe care n-aş fi bănuit-o dacă n-aş avea în faţă o fotografie a unchiului meu în uniformă militară. În schimb, sînt însemnări despre Bacăul anilor ’50, deoarece a stat acolo cîtva timp ca meteorolog. Textul pe care-l desprind acum dintr-un ansamblu inegal coagulat datează din 1973, iar peisajul bucureştean dispărut la care se referă a fost înregistrat – aş putea spune, absorbit – pr