“The past is never dead, it is not even past“, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt in cartea ei “Between Past and Future”, capteaza natura complicata, tensionata, adeseori spinoasa a raportului dintre istorie si memorie. Acum 55 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revolutia Maghiara. In iunie 1958, in urma unei inscenari judiciare, liderul revolutionar Imre Nagy a fost condamnat la moarte si spanzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase si mai sfasietoare texte ale sale. In 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, intregul sistem isi dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega vazand cu ochii. Miscarea revolutionara maghiara, catalizata de aceea din Polonia, a fost condusa de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au nascut experimente de democratie directa sub forma Consiliilor Muncitoresti, prefigurarea a ceea ce avea sa fie miscarea sindicala independenta si auto-guvernata „Solidaritatea” din Polonia.

Liderul Comitetului National al celui de-al doilea district, o organizatie nascuta spontan si care formula revendicari tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revvolutionar National, a fost Jozsef Dudas, un personaj in a carui psihologie se contopeau elemente de condottiere, de aventurier, de iluminat, de martir, de tribun, de desperado. Daca Georges Sorel, autorul “Reflectiilor despre violenta”, ar fi apucat sa traiasca momentul Revolutiei Maghiare, probabil ca l-ar fi elogiat pe Jozsef Dudas. Originar din Transilvania, membru al PCdR in ilegalitate, arestat, inchis, ajuns in Ungaria, trimis in Romania dupa razboi, intemnitat sub acuzatia ca fusese informator al Sigurantei, Dudas a adus in revolutie ceea ce un autor francez numea “minuscula samanta a nebuniei” ori mai exact spus, a unei imaginatii sociale nelimitate, neinlantuite. Dupa infrangerea Revolutiei, Dudas a actionat in cl