Nu cred că am văzut în viaţa mea un meci de handbal feminin mai frumos decât cel de alaltăieri. De fapt, sunt sigur de asta, şi la fel de sigur că niciodată o echipă românească de handbal feminin nu a făcut un meci nu la fel de bun, dar nici măcar comparabil cu al Oltchimului la Veszprem. Calificarea, şi deci cucerirea trofeului (fiindcă oricare din celelalte două semifinaliste nu are cum să ridice pretenţii la adjudecarea acestuia) nu s-au pierdut în Ungaria, ci în meciul tur, la noi acasă. A fost o diferenţă incalculabilă între modul aproape penibil în care au evoluat jucătoarele noastre la Bucureşti, în tur (crispat, cu o emotivitate vecină cu deranjamentul psihic major, ca niște eleve de școală primară puse să rezolve ecuații de gradul 14 în fața unei comisii de profesori universitari) și determinarea de mari campioane pe care au arătat-o la Budapesta încă din primul minut de joc, o chestie complet diferită de parcursul obișnuit, cu „intrarea în joc” făcută greu, cu momente de dispariție completă pe parcursul jocului etc. Ei bine, de această dată, vâlcencele au stat în priză permanent, până la 24-18. N-au avut, adică, momente de cădere. Au avut unul singur, dar... reușit! Decisiv. Însă, ca niciodată, alaltăieri nu mi-a mai venit să le înjur, cum am făcut de fiecare dată când pierdem meciuri ca și câștigate ori calificări care păreau doar niște formalități. Trebuie să fii ori măgar ori să n-ai habar ce e ăla sport de competiție ca să le poți acuza de ceva ori să le înjuri după un meci, repet, excepțional. Faptul că s-a găsit un deștept care să ia în calcul faptul că Managarova a jucat prost fiindcă în sezonul viitor merge la Gyor nu mă miră. Cum nu m-a mirat nici când au acuzat-o pe fata aia de „trădare” fiindcă a plecat din cauză că era neplătită de cinci luni. Dar n-o fi trădare mai mare faptul că cea mai mare jucătoare din lume a fost lăsată de izbe