Un cult dintre cele mai vechi din lume este cel al apei. Să ne amintim că grecii şi romanii venerau sursele de apă stătătoare, în care dormitau genii tutelare sau nimfe. Până la începutul secolului al XIX-lea, fântânile Europei erau obiect de pelerinaj, fiindcă în ele îşi găsiseră misteriosul sfârşit fiinţe nevinovate ori martiri ai cauzelor medievale; din adâncul acestor puţuri răzbăteau bătăile inimii pământului-mamă.
Nu mai puţin sacre se dovedeau izvoarele ţâşnite miraculos, din piatră seacă. La Dervent, legenda povesteşte că în locul în care Sfântul Andrei a lovit cu toiagul, a ieşit un izvor din care şi azi pelerinii beau "apă sfântă". La Muntele Athos, Sfântul Athanasie a făcut la fel, deschizând pământul ce-a zămislit agheazamă curată. Credinţa în puterea vindecătoare a apei sacre îi face pe basarabeni să se arunce cu râvnă într-un bazin care adună apele împuţinate ale unui râuşor ce trece pe lângă Mănăstirea Hâncu. Acolo, industria a bătut religia, captând în bidoane de plastic preţiosul lichid distribuit, ulterior, în supermarketurile ruseşti din marile oraşe.
Sacră sau sfântă? Nimeni nu şi-a pus problema când s-a trecut de la cultul păgân al "apei sacre" la cel creştin al "apei sfintite". Acum 2000 de ani, sfinţii au succedat zeilor păgâni, aşa cum crucile au succedat statuilor, şi e posibil ca, o vreme, monoteismul creştin să fi coexistat cu panteonul păgân, ca în unele sate româneşti din Ţinutul Pădurenilor, Hunedoara.
Oricum ar fi, Biserica de astăzi spune că aghiazma, atunci când e folosită cu credinţă şi convingere, are efect benefic pentru corp şi pentru suflet şi poate ajuta sufletele care trec prin purgatoriu. Făcând semnul crucii, cel care bea agheazamă e sigur că, prin el, rugăciunea bisericii urcă la cer, atrăgând binecuvântarea divină a corpului, a sufletului şi chiar a obiectelor atinse cu apa.
