Povestea care urmeaza (relatata mie chiar de protagonist) s-a desfasurat in februarie anul trecut, cind fostul meu coleg si-a sustinut, finalmente, teza de doctorat. M-am intilnit, zilele trecute, cu un fost coleg de scoala, astazi universitar in domeniul aeronautic. Cred ca simpla mentionare a profesiei v-a spus deja ceva despre personajul in discutie. Omul este un savant autentic si a fost asa de cind il cunosc, adica de pe bancile gimnaziului. Pe atunci rezolva instantaneu ecuatii imposibile, ce ne dadeau noua, celorlalti, cosmaruri teribile. Stia principii sofisticate de functionare a unor motoare supersonice si inventa diverse mecanisme de propulsie, speriindu-si profesorii si prietenii. Ca toate geniile insa, la sport, suta mereu pe linga minge, avea ochelari cu dioptrii mari, mergea sleampat, purta ciorapi desperecheati si nu se bucura de succes la fete. Intr-un cuvint, era un "Dexter" al comunismului tirziu. Lumea ii prevedea un viitor luminos si, in principiu, avea dreptate. Fostul meu coleg primeste azi oferte tentante de la corporatii aeronautice transatlantice si chiar de la NASA. Idealist si absorbit de inventiile si proiectele lui, el nu le prea acorda totusi atentie, mizind nu atit pe bani, cit pe Marele Motor (auzindu-l cum vorbeste, traiesti senzatia ca se refera la un perpetuum mobile din imaginarul tehnic renascentist). Sint, desigur, si dezavantaje. Aeronautica se afla, ca interes si performante, in cadere libera, in Romania actuala, studentii sint extrem de putini, iar finantarile (universitare) clipesc, de mult timp, pe lumini de avarie. Colegul meu locuieste intr-o garsoniera confort doi, nu are familie, refuza comoditatile de orice tip si s-a inconjurat doar de carti, computere si machete tehnice. As putea observa - fara teama de eroare - ca s-a alienat in sens superior, devenind un Einstein inadaptat la rigorile existentei imediate.

Pove