Puţini oameni în lumea asta se pot lăuda că, într-o ţară prefăcută în pulbere, roasă de o sărăcie cruntă şi războaie fără de sfârşit, cum e Irakul, au avut ocazia să stea la câţiva centimetri de personaje puternice, aproape de neatins, al căror cuvânt fie oferă viaţa supuşilor, fie seamănă moarte printre cei care au cutezat să li se împotrivească. În lunile petrecute pe front, colonelul Vasile Vreme, comandantul Batalionul Puţini oameni în lumea asta se pot lăuda că, într-o ţară prefăcută în pulbere, roasă de o sărăcie cruntă şi războaie fără de sfârşit, cum e Irakul, au avut ocazia să stea la câţiva centimetri de personaje puternice, aproape de neatins, al căror cuvânt fie oferă viaţa supuşilor, fie seamănă moarte printre cei care au cutezat să li se împotrivească. În lunile petrecute pe front, colonelul Vasile Vreme, comandantul Batalionul
Puţini oameni în lumea asta se pot lăuda că, într-o ţară prefăcută în pulbere, roasă de o sărăcie cruntă şi războaie fără de sfârşit, cum e Irakul, au avut ocazia să stea la câţiva centimetri de personaje puternice, aproape de neatins, al căror cuvânt fie oferă viaţa supuşilor, fie seamănă moarte printre cei care au cutezat să li se împotrivească. În lunile petrecute pe front, colonelul Vasile Vreme, comandantul Batalionului Infanterie 341 “Rechinii albi” - Topraisar, a stat de vorbă şi a dat mâna cu peste 500 de şeici, singurii care au dreptul să ia decizii pentru comunităţile ale căror destine le ţin în mâini.
De la un capăt la altul, Irakul a devenit o imensă scenă în care oamenii de rând - bieţi actori înfometaţi şi înspăimântaţi - îşi joacă dramatic rolurile încercând cu disperare să mai descifreze ceva din mecanismele complicate, ruginite, după care li se derulează existenţa mizeră. În lunga cursă bizară în care s-au prins, la capătul căreia ar vrea să ghicească pacea pierdută, irakienii, strânşi în triburi