Mi-am amintit de cartea cu acest titlu a lui Eduardo Mendoza cînd m-am întors de la Sibiu. Personajul Onofre Bouvila iubeşte Barcelona.Şi eu văd şi iubesc Sibiul, acest oraş european, în primul rînd datorită Festivalului Internaţional de Teatru, apoi datorită amintirilor majore care îmi leagă copilăria şi tinereţea de el, de împrejurimi, de cîţiva oameni. De miracolul descoperirii şi reîntîlnirii cu el, cu ei. În forme fascinante, copleşitoare, care se petrec numai pe tărîmuri magice. Deşi merg prin aceleaşi locuri, mă uit la aceleaşi case, să spunem, la acoperişuri, ele mi se arată mereu altfel, lumina cade de fiecare dată altfel, îmi comunică mereu altceva, îmi protejează bucuria sau tristeţile. Aşa cum, pentru personajul lui Mendoza, Barcelona este privită, analizată şi adorată în intervalul dintre cele două Expoziţii Universale � 1888 şi 1929 � aşa şi pentru mine Sibiul a intrat în fiinţa mea datorită celor unsprezece ani de festival, secvenţelor de timp petrecute în această cetate, momentelor de fericire � cînd am văzut spectacole minunate, cînd am stat la palavre cu cîţiva dintre prietenii mei de aici sau de aiurea, cînd teatrul m-a acompaniat pe mine sau, de ce nu, eu pe el � dezamăgirilor care m-au cuprins, nu o dată, în acest interval. Au fost şi trei ani în care ne-am despărţit. Utili, la urma urmelor, pentru că ne-am reanalizat şi reaşezat relaţia, valorile ei. Pentru că, dincolo de vanităţi, am înţeles că teatrul şi locul acesta sînt mai presus de orice. Chiar dacă nu întotdeauna nivelul artistic a fost onorabil. Am înţeles că este important să construieşti tradiţie, să nu desconsideri magia locului. Pentru că asta există cu adevărat şi a făcut ca totul să se întîmple. A făcut să ne întîlnim, de mult, cîţiva nebuni care să mizeze pe un vis. Pe zborul fascinant al libertăţii interioare. Pe definiţia, profundă, a prieteniei. Sînt printre cei care au fo