Scurtă incursiune într-o construcţie fascinantă. Din secolul al XVII-lea şi până în prezent ansamblul de la Cotroceni a fost reşedinţă domnească, apoi regală, iar astăzi prezidenţială. Este un caz unic în Bucureşti, întrucât avea construcţii ecleziastice - mănăstirea: chiliile, cuhnia, trapeza, clopotniţa, biserica, Capela azilului - pictată de Gheorghe Tătărescu; laice: palatul domnesc - extins treptat, vechile pivniţe domneşti, anexele palatului, manejul, garajul, casa grădinarului, serele, coliba amerindiană, Azilul de fete Elena Doamna; militare - corpul de gardă; feroviare - gara regală; monumente funerare - al micuţei principese Maria, ale soţilor Davila; un amplu parc, din care o parte a devenit Grădina Botanică şi câmpul de exerciţii militare.
Palatul de la Cotroceni a trecut prin numeroase transformări de-a lungul celor trei secole de existenţă. Prima etapă este legată de numele domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688), nucleul fiind mănăstirea. A doua datează din perioada domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbey (1849-1853, 1854-1856) care a modernizat clădirea, în 1852, înfiinţând grădina de la Cotroceni. În 1863, după secularizarea averilor mănăstireşti, Alexandru Ioan Cuza a remobilat palatul, care a devenit reşedinţa sa în Bucureşti. Carol I a folosit Cotrocenii ca reşedinţă de vară, iar în anul 1888 face cadou această proprietate principelui moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen.
REŞEDINŢA REGALĂ
Prima extindere pentru acomodarea prinţului moştenitor a avut loc între 1893-1895, fiind opera arhitectului Paul Gottereau. Şi în acest caz, arhitectul Curţii Regale a recurs la ecletismul francez, stil specific sfârşitului de secol XIX. A ales pentru noul palat o rezolvare originală, încercând să amplifice efectul de somptuozitate şi fast. Acesta trebuia să îmbine rigorile unei reşedinţe princiare la sfârşitul secolu
