La Fundeni, în cel mai sărac sat locuit de români în Timocul bulgăresc, limba română se pregăteşte de moarte
Fără biserică, fără copii, fără viitor, cel mai sărac sat locuit de români, la sud de Dunăre e aşezat, după legendă, deasupra unei vechi mine de aur şi de argint.
La Fundeni, în Timocul bulgăresc, vlahii îşi trăiesc şi-şi povestesc viaţa în cel mai curat grai românesc. Numai de cântat nu cântă “cu vorbe”, pe româneşte (ori pe “vlăheşte”), pentru că de-o “postaţă” bună de timp nu li s-a îngăduit asta, deşi la Rabrovo, în satul de peste deal, Asociaţia Vlahilor din Bulgaria organiza, în iulie 1998, primul “festival internaţional de cântece şi dansuri populare valahe”. În Bulgaria, românii – ori vlahii, cum li se zice – nu sunt recunoscuţi ca minoritate etnică, ci ca grup etno-folcloric. De aceea graiul străbun nu-l dau mai departe instituţionalizat, în şcoală, ci în casă, împărtăşindu-l de la o generaţie la alta. La Fundeni, însă, satul de la capătul unei lumi (şi al unui timp), nu mai sunt decât vârstnici care să vorbească româneşte.
În zadar am fi căutat pe harta Bulgariei satul cu numele Fundeni; nu l-am fi găsit; iar simplul fapt că am ajuns, totuşi, până la el, îl datorăm bunilor noştri prieteni Ivan şi Ludmil, alături de care ne-am aventurat la “subţioara” acestui pământ sud-dunărean locuit de români, cărora pe-acolo li se zice “vlahi”. Am trecut podul de la Calafat, întinzîndu-se peste Danubiu ca o pânză de păianjen întinsă la uscat, privind apoi România de pe meterezele cetăţii Vidinului. Aici, timpul a conservat, ca un miez într-o nucă, populaţia românească de odinioară, din vremea când graniţele nu fuseseră încă inventate, iar războaiele se făceau cu arcul cu săgeţi. De fapt, plecasem să descoperim un sat din partea bulgară a Văii Timocului, despre care ni se spusese ca e cel mai mic şi cel mai sărac sat locuit de român
