Imi aduc aminte, relativ bine, cum arata Bucurestiul ca „mic Paris“. E adevarat, drumurile de la internat la liceu nu ma duceau prea departe de centru, dar, oricum, nu ma surprinde ceea ce vad in documentarele bazate pe imagini din arhiva. Dupa razboi, am locuit, ca student, intr-un fel de mahala a mahalalei, dincolo de celebra bariera „Bacchus“ care era limita cartierului Ferentari. Am, deci, termeni de comparatie pentru a putea spune ca Bucurestiul a platit scump dizgratiile istorice prin care a trecut România in ultimii saizeci de ani. Fostul „mic Paris“ s-a umplut, mai intâi, de blocuri-cazarma, cenusii, urâte si ucigator de uniforme, pe care timpul s-a asternut ca un fel de lepra, din cauza ca nimeni n-a mai avut grija de fatade. Apoi, dupa cutremurul din 1977, lui Ceausescu i-a venit ideea sa refaca Bucurestiul pe gustul lui. Curând, au inceput vestitele demolari care ne-au transformat in martori ai unui veritabil masacru arhitectonic. Buldozerele au sters din memoria orasului strazi intregi, biserici, cladiri istorice, in locul carora au aparut monstruoasa „Casa a poporului“ (sediul parlamentului de azi) si un bulevard care nu reuseste nici acum sa devina un adevarat bulevard. Am sperat ca sfârsitul dictaturii comuniste va insemna si sfârsitul aventurilor sinistre prin care a fost obligat sa treaca Bucurestiul. Am sperat ca prostul gust si bunul plac vor deveni „trecut“. M-am inselat, insa. M-am inselat grav. Cam prin ‘91, fostul „mic Paris“ a inceput sa fie un „mic Stambul“. Peste tot apareau gherete de bazar. Dupa ce n-a mai semanat cu o „cucoana“ interbelica, trecând la haine de „activista“, cetatea lui Bucur era comparabila cu o prostituata care voia sa-si ascunda ridurile sub farduri tipatoare. Acum, prostul gust nu mai era monopolul lui Ceausescu. Prostul gust se „democratizase“. Bunul plac a urmat aceeasi cale. Asaltul buldozerelor, comandat de reveriil