Criza globală – expresia ei actuală fiind un lung şir de turbulenţe – acoperă încă teritorii vaste de pe planetă. România nu este ocolită. Sunt însă, în Uniunea Europeană, mai exact în zona euro, ţări care trec prin momente dintre cele mai grele, în jurul cărora se ţes poveşti ce merg atât de departe cu fabulaţia încât e prevestită prăbuşirea monedei unice europene. Boala s-a întins şi la noi. Pentru că şi de aici, de la noi, vedem îndreptându-se priviri parcă hipnotizate, ca în faţa drobului de sare, către ce li se întâmplă acestor ţări, însoţite de văicăreală că e posibil să ni se întâmple şi nouă la fel. Sau, cel puţin, să suferim influenţe nefaste în piaţa valutară, în sistemul bancar, în finanţele ţării.
Şi astfel în dezbaterea publică au fost date uitării riscurile interne. Cel mai periculos dintre ele fiind aşteptarea. Deşi, pentru noi, s-a epuizat deja timpul de aşteptare. Lumea se schimbă şi nu ne mai putem permite să rămânem în tribune. Avem obligaţia să fim în teren, să ne poziţionăm mai bine în noua normalitate pe cale să se formeze.
Cursa e însă grea. Dincolo de decalajele tehnologice şi financiare faţă de multe ţări din Uniunea Europeană, cu care avem de luptat, ne mai stă în cale şi un mult prea înalt prag psihologic. Alergăm în această cursă grea fără ca moralul majorităţii populaţiei să fie cel mai bun. S-a produs, la noi, un fenomen grav: apăsaţi de necazurile cotidiene provocate de criză, de teama de şomaj şi de grija zilei de mâine, oamenii nici nu mai vor şi nici nu mai pot să privească mai departe de „acum”. Dezamăgirea s-a extins şi o foarte mare parte a populaţiei şi-a pierdut elanul.
Avem vreo soluţie? Da, avem. A continua creşterea, o creştere durabilă, ar fi dovada că, în economie, urcăm. Şi ar fi un motiv de speranţă. Chiar dacă, un timp, am urca pe undeva, pe la poalele muntelui, cu puţin peste linia de demarcaţie într