Ca în fiecare an, tot ce se întâmplă înaintea anuntării Premiului Nobel pentru literatură mi se pare mult mai interesant decât ce se petrece după, când sperantele, ca niste baloane colorate, se dezumflă brusc si fiecare suspină în felul său. Faptul că în acest an s-a anuntat mai devreme, pe 30 septembrie, numele premiatului, a declansat vii emotii. În emisiunile de la radio, de exemplu, s-au spus vrute si nevrute, printre care si ideea sănătoasă că Premiul Nobel, suferind de un prosper "elefantiazis", ar trebui acordat în fiecare an mai multor scriitori, nu unuia singur, obligat să poarte povara de "cel mai bun, cel mai reprezentativ" etc. Pentru că se constată, din ce în ce mai des, că unii premiati încep să se oxideze precum argintul si chiar si cei mai străluciti ne fac să ne gândim că uneori aurul din luciul gloriei are multe pete...

Dar rapida hotărâre a Academiei suedeze i-a făcut pe ziaristi să presupună că membrii juriului s-au pus de acord renuntând la lunga procedură a votului secret, pentru că ar fi fost vorba de un scriitor suedez: poetul Tomas Tranströmer. Publicatiile suedeze au comandat (si plătit) imediat substantiale articole despre acest apreciat poet. Alegerea unui scriitor suedez - au comentat unele ziare grăbite - s-a făcut pentru a sterge amintirea urâtă a celor care au scris atât de critic despre ultimul Nobel suedez (acordat în 1974 lui Harry Martinson si lui Eyrind Johnson), mai ales să se uite răutatea comentariilor care l-au împins pe Harry Martinson la sinucidere. Toată lumea părea satisfăcută de faptul că se puteau "omorî două muste cu o singură piatră": pentru că poetul Tranströmer nu numai că e foarte iubit pentru opera sa strălucită si pentru faptul că detestă politica, dar si pentru că el este acum paralizat, în urma unei hemoragii cerebrale.

Dar n-a fost să fie asa! Presupunerile presei nu s-au adeve