La 8 ani de la primul său roman, Alexandru, şi trecând prin volumele de "explorări" în comunismul românesc publicate împreună cu Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir şi Paul Cernat, Ion Manolescu scoate la iveală un volum greu, un roman de peste 600 de pagini care poate deveni una din cele mai reuşite cărţi de proză apărută la noi după 1989. Sau poate că nu, asta pentru că Derapaj este o carte care vine de nicăieri, căreia nu i se pot găsi în nici un fel strămoşi pe plaiurile dâmboviţene, care este cel mai neromânesc produs literar publicat în limba română.

Romanul lui Ion Manolescu e greu de categorisit fără a cădea în capcana unor etichetări facile. La fel de îndreptăţit poate fi considerat şi roman de acţiune, şi roman de dragoste, şi roman psihologic, şi, cu un termen mai tehnic la care autorul ţine tare mult, un roman fractalic. Mai degrabă s-ar putea spune că Derapaj este romanul a două personaje, un el, Alexandru Robe, şi o ea, Maria, doi protagonişti atât de vii şi de bine închegaţi încât cititorul ajunge, violând orice fel de pact ficţional, să creadă că astfel de personaje există cu adevărat, sunt oameni în toată legea, nu fiinţe firave de hârtie şi tuş.

Alexandru Robe are 38 de ani, este lector la Facultatea de Litere din Bucureşti, pasionat de ştiinţă, tehnică şi obsedat de urmele pe care comunismul le-a lăsat adânc înfipte în societatea românească, în automatismele de funcţionare ale minţilor concetăţenilor săi. Aici par să se sfârşească asemănările verificabile dintre personaj şi autorul Ion Manolescu. Aici începe ficţiunea. Alexandru pierde nopţile prin spaţiul virtual al Internetului, construieşte programe şi algoritmi care rulează independent de el, care scormonesc prin sistemele şi vieţile altora. Este fascinat de ideea morţii, a hazardului, a dezastrelor care aparent se petrec fără motiv, de ideea derapajului. Momentul acela