FMI a îmbrăţişat teza că fluxuri de capital pot fi destabilizatoare. Libera­li­zarea contului de capital (pro­po­văduită de FMI mulţi ani) este o condiţie a apartenenţei la UE. Dife­ren­ţiale mari de randamente între ţări din Uniunea Monetară (UM) ca şi între economii avansate şi eco­no­mii emergente din Europa Centrală şi de Răsărit au favorizat mişcări spe­cu­lative, o alocare a resurselor către sectoare de non-tradeables (bunuri şi ser­vicii exportabile şi care pot înlocui im­portul), formarea de bule specula­tive. Mai devreme decât s-ar fi aşteptat unii se observă o reluare a fluxurilor de capital volatile către ţări din afara zonei euro, între care şi Ro­mâ­nia – ceea ce se simte în presiuni de apreciere a monedelor locale. Noul acord cu FMI ar fi trebuit să fie însoţit de o analiză a acestei situaţii cu soluţii de intervenţie. Mai ales că şi Comisia Eu­ropeană, în ipostaza de gardian al ac­telor legislative ale Uniunii, ar trebui să prevadă mijloace de contra­carare a unor fluxuri destabilizatoare.

Deprecierea în termeni reali a leului (de circa 15%), după izbucnirea cri­zei, a ajutat competitivitatea eco­no­miei favorizând corecţia deficitului de cont curent (deşi aici a contat, cred, mai mult îngheţarea finanţării im­porturilor). Cifre estimative pri­vind deficitele pentru anii ce vin pre­văd o situare în preajma lui 5-6% din PIB, ceea ce, dacă am avea finanţare prin investiţii străine directe, ar fi liniştitor. Dar aceasta este o ipoteză. Întrucât, dacă finanţarea autonomă ar fi anemică, situaţia s-ar complica prin nevoia de îndatorare. Şi cum mediul internaţional va fi nefavorabil putem asista la un scenariu mai puţin favorabil pentru România. Cam aşa ceva ia în calcul acordul cu FMI când prevede linii de finanţare care să fie accesate la nevoie. Nivelul cursului de schimb, politica de curs, prezintă relevanţă şi dintr-o perspectivă omisă în Aco