România devenise, înainte de criză, premianta clasei la capitolul creştere economică. Din 2000 încoace, fără întrerupere, PIB-ul nostru a urcat cu ritmuri neatinse nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Cehia, nici în Slovacia sau în Polonia, nici chiar în Slovenia. După mai mulţi ani de cădere economică, însoţită de lărgirea sferei sărăciei, România începuse să înainteze. Şi unde e creştere e loc pentru investiţii. Sigur, inflaţia mare ar fi putut să constituie, pentru investitori, un motiv de descurajare. Dar i-a încurajat tendinţa: inflaţia a fost într-adevăr mare şi după anul 2000, dar în neîntreruptă descreştere. Practic, inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. E drept însă că într-un climat inflaţionist ce-i sufla în ceafă dezinflaţiei şi-i încetinea ritmul. Adevărul este că, din 1991 şi până în prezent, multe dintre marile întreprinderi şi-au potrivit paşii cu inflaţia. Unele chiar au învăţat să scoată profit murdar: au produs mai puţin, mai prost, cu costuri mai mari, dar au vândut mai scump. Altele, deşi nu au făcut profit, au scos ceva subvenţii de la populaţie, cu ajutorul inflaţiei. Acum însă, ambele grupări de companii fac încercări de a menţine climatul inflaţionist, ce le-a dat atâta amar de vreme iluzia supravieţuirii.
Preţurile căţărătoare au îndepărtat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregătirii şi performanţei profesionale. Din această cauză, mai ales, economia are o eficienţă modestă. Munca este prea puţin competitivă şi încă prea puţin stimulată să fie competitivă. Iată de ce, între marile teme ale anului 2010, nu va putea să lipsească ofensiva împotriva relaxării în procesul muncii. Temă extrem de grea. Fiindcă, în societatea românească, persistă o mentalitate a delăsării. În '90, oamenii gândeau că pierderea locului de muncă echivalează cu pierderea sensului existenţei. Într-o altă societate, cu piaţă normală, o as
