A fost o toamnă atât de lungă, încât mi-e teamă că vom avea o iarnă scurtă şi convulsivă precum o ciză de nervi isterică.

A fost o toamnă atât de frumoasă încât mă tem că vom avea o iarnă urâtă ca un sanatoriu de boli psihice.

A fost o toamnă atât de blândă, încât mi-e teamă că o vom plăti foarte scump la iarnă şi că primăvară viitoare ne vom linge rănile.

A fost o toamnă plină de semne pe care le-am ignorat şi/sau nu le-am înţeles şi mă tem că primăvara ne va prinde nepregătiţi, buimaci, încă anesteziaţi în hibernarea de coşmar a iernii.

Am trecut prin toamna asta ca un tren de mare viteză fără gări, grăbindu-ne bezmetici fără să ştim unde, într-un huruit asurzitor învăluit în fumuri de cărbune ars şi mirosind a metal ruginit şi tablă plouată.

Totul pare că se agregă, ca un vârtej, spre un punct ciudat, cu o viteză atât de mare încât nici nu avem timp să ne dăm seama ce se petrece. Suntem aspiraţi ca o colonie de furnici suprinse de gura bruscă, hulpavă şi  asurzitoare a unui aspirator gigantic. Ne îndreptăm hipnotizaţi, încolonaţi cuminte, către tornada care a înnegrit cerul, ca într-un filom horror fără sonor. Suntem mult prea obosiţi ca să ne împotrivim, prea contemplativi ca să avem vreo reacţie, prea îndoctrinaţi ca să luăm decizia de a ieşi din rând a ne salva.

Suntem atât de paralizaţi de final, încât nici nu ne mai temem de moarte - hipnotizaţi precum iepurii pe un drum de noapte în faţa farurilor orbitoare ale maşinii.

Totul devine prea mult, prea acum, prea tare, prea dens, prea brusc, prea total, prea inevitabil. Totul se întâmplă ieri, iar azi nu este decât întâmplarea unui mâine care va fi deja istorie poimâine. Ne minţim cu o beţie de nonsesnuri şi superficialităţi îndulcite artificial pentru a anihila durerea şi groaza impactului final. Suntem ca ostaşii sovietici care erau trimişi