Intelectualii se simt nişte rataţi pentru că sunt veşnic dispreţuiţi de semidocţii de la TV.
„Shrink", un film care merită văzut chiar şi piratat, are câteva scene memorabile. Sunt dimineţile în care personajul principal, un psihiatru din Los Angeles, se trezeşte după nopţi grele de fumat iarbă şi de beţie. Omul se face muci în fiecare noapte. („Shrink" este un film, după gustul meu, din categoria „interesant", cu un final ratat. Putea fi un film mare, care ne-ar fi amintit de „American Beauty", dacă nu i s-ar fi aplicat, trasă de păr, reţeta happy-end-ului.)
Numai un loser se poate trezi zdrobit în asemenea hal şi fără chef de viaţă ca personajul din „Shrink". (Soţia s-a sinucis şi omul îşi tratează durerea cu iarbă şi alcool.) Drogatul ăsta de psihiatru (interpretat magistral de Kevin Spacey) se dezmeticeşte spre prânz, când începe să ţină şedinţele de psihoterapie pentru pacienţii săi simandicoşi. Dar nu ţin să povestesc filmul ori să fac judecăţi de valoare, pentru că nu asta-i pâinea mea...
Aceste treziri sunt emblematice pentru orice om care se simte (măcar o dată în viaţă) un loser. Despre ratare nu avem chef să vorbim deschis, la talk-show-uri sau la mese rotunde. Asta e bine, pentru că sentimentul ratării trebuie mărturisit psihoterapeuţilor (să câştige şi ei un ban neimpozitat!). Dar am impresia că, în spaţiul public, ne comportăm ca nişte loseri. După ce ne exhibăm frustrările, umorile, nemulţumirile faţă de condiţia noastră de cetăţeni ai acestei ţări, obligaţi să muncească de mântuială, pe salariile care nu sunt ca cele din Occident, care circulă pe şosele deplorabile şi care trăiesc de-azi-pe-mâine, înglodaţi în datorii, ne retragem „să fumăm nişte iarbă şi să ne bem minţile", până dimineaţa, numai ignorăm greutăţile pe care le ducem în timpul zilei şi să uităm de ratare.
Sentimentul ratării sălăşluieşte la Guvern şi la
