„Nu este un roman […], dar nu am vrut să public aceste povestiri separat, pentru că le-am conceput ca pe o singură carte. Este o carte de ficţiune care se întîmplă să fie divizată în cinci secţiuni“, spunea Ishiguro despre volumul Nocturne…, într-un dialog cu Decca Aitkenhead, din The Guardian (27 aprilie 2009). Reunind cinci povestiri ale scriitorului deja cunoscut prin romane precum Rămăşiţele zilei, volumul, publicat şi la noi, anul acesta, la Editura Polirom, aduce în prim-plan o veche pasiune a lui Ishiguro – muzica. Perfect conştient de limitele sale, Ishiguro a înţeles că nu prin muzică va atinge însă performanţa, literatura devenind sfera în care a putut să îşi manifeste imaginaţia şi forţa creatoare. Tot literatura este cea care i-a permis să nu renunţe la pasiunea pentru muzică, Ishiguro dezvăluindu-şi, prin Nocturne..., o structură interioară în care muzica rămîne un filon esenţial. Provocarea pe care o propune autorul este deci să îmbine două tipuri de limbaj artistic, încercînd, aşa cum observa şi Jane Shilling, într-o recenzie apărută în The Telegraph la scurt timp după publicarea cărţii, să „surprindă în limbajul literar calităţile evanescente ale muzicii şi ale amurgului“. Kazuo ISHIGURO Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg, traducere de Vali Florescu, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 294 p. Element recurent în cele cinci nuvele din volum („Un baladist de altădată“, „Fie ploaie, fie soare“, „Malvern Hills“, „Nocturnă“, „Violoncelişti“), muzica nu este însă un simplu artificiu în ansamblul construcţiei narative, mai mult decît o temă, o linie structurantă care leagă cele cinci nuvele în jurul ideii ratării inevitabile şi a destrămării visurilor de împlinire artistică. Cele cinci segmente se înlănţuie ca într-o suită de piese muzicale, printr-o tehnică bine dozată a contrapunctului. Există, în acest sens, cîteva scene şi imagini care susţi