Cînd am auzit, în iunie 2005, de numirea lui Tudor Giurgiu la conducerea TVR, am fost de-a dreptul contrariat. Pe de o parte, îl cunoşteam pe Giurgiu ca un om normal, deschis la minte şi neimplicat în matrapazlîcuri politice sau economice, pe de altă parte, ştiam ce viespar este TVR. TVR a rămas o prelungire agonică a unei instituţii tipic comuniste, un colos industrial în care mulţi angajaţi, protejaţi pînă în pînzele albe de sindicat, funcţionează după vechiul principiu "timpul trece, leafa merge", un SIDEX în varianta lui neprivatizată. În plus, la baza funcţionării TVR stă o lege aberantă din perspectiva bunului-simţ democratic şi instituţional, dar extrem de profitabilă pentru jocurile politice de culise. Ce om cu scaun la cap ar accepta conducerea acestei structuri maligne? În 2005, am pus acceptarea postului de către Tudor Giurgiu pe seama naivităţii şi am deplîns faptul că un om OK s-a băgat, fără să ştie, într-o chestie care duhneşte de la o poştă.
Este evident pentru oricine că, în datele de acum, TVR e o instituţie imposibil de reformat. Totul pleacă de la legea care stipulează ca partidele să numească preşedintele director general şi Consiliul de Administraţie, iar bugetul să fie aprobat în Parlament - ceea ce face ca TVR să nu poată ieşi niciodată cu adevărat de sub influenţa politicului. Ca să nu mai vorbim despre această invenţie - postul de preşedinte & director general - care nu face decît să încurce bunul mers al instituţiei.
În ultimele luni, am auzit tot felul de lucruri urîte despre Tudor Giurgiu: că a fost o catastrofă la conducerea TVR, că a fost dictatorial şi absurd (vezi codul de ordine interioară, în care angajaţilor li se interzicea să dea declaraţii despre situaţia televiziunii), că dădea rar pe la serviciu şi nu ştia ce se întîmplă în instituţia pe care o conducea, că adevăratul şef al TVR era acel englez, Lovitt, pe car