La un moment dat, prin anii '80, când regimul comunist din Polonia se confrunta cu opoziţia maselor nemulţumite, purtătorul oficial de cuvânt al regimului, Jerzy Urban, remarca într-o discuţie cu un jurnalist străin că în Polonia există doar două opţiuni: comunismul sau dominaţia Bisericii Catolice. „Ori noi, ori Madona neagră de la Czestochowa", spunea Urban.

Avertismente similare au fost repetate obsesiv de liderii opresivi din Orientul Mijlociu, nu în ultimul rând de egipteanul Hosni Mubarak: ori statul poliţienesc secular, ori islamiştii; ori Mubarak, ori Frăţia Musulmană. Mesajul a fost îndeajuns de persuasiv pentru guvernele occidentale, în special pentru cel al SUA, încât să continue să sponsorizeze generos cu bani şi armament regimul Mubarak şi pe cel al altor „aliaţi" arabi.

Pentru cei care promovau răspândirea democraţiei în lume, mesajul a prezentat o dilemă stânjenitoare. Islamul, afirmă mulţi, este o ameninţare la adresa democraţiei. Occidentul, se spune, e „în război cu Islamul", pentru a-l cita pe activistul Ayaan Hirsi Ali, născut în Somalia. Dar asta înseamnă să abandonăm democraţia, pentru că partide islamiste au şansa de a câştiga alegerile?

Aceasta a fost politica franceză: după ce Frontul Islamic de Salvare (FIS) a câştigat, în decembrie 1991, prima rundă a alegerilor din Algeria, Franţa a sprijinit o lovitură de stat militară în anul următor. La fel politica SUA după victoria electorală a Hamas în Palestina în 2006: Hamas nu a fost recunoscut. America a sprijinit state poliţieneşti în Egipt, Arabia Saudită şi Asia Centrală, fiindcă alternativa e considerată mai proastă.

Această dificilă alegere naşte încă o dilemă. Represiunea violentă duce rareori la moderaţie. Cu cât mai dură e reprimarea de care au parte partidele religioase în statele poliţieneşti seculare, probabil cu atât mai extremă va deveni politica lor.

Or