De aceea, criticii romani s-au raportat, cu putine exceptii, mereu la inaintasii lor impresionisti si au fetisizat citeva formule critice care nu mai sint posibile astazi, dar care nu au incetat sa exercite o seductie irezistibila: Lovinescu si Calinescu sint principalele modele. Intotdeauna am considerat ca, pentru o literatura totusi tinara, care a inceput sa functioneze normal abia in perioda interbelica (si atunci cu destule anacronisme si paradoxuri – vezi, de pilda, contemporaneitatea unui Urmuz cu G. Cosbuc), dar a carei dezvoltare a fost brutal curmata de venirea comunismului, avem o critica literara nesperat si poate chiar nejustificat de bogata. Cel putin cantitativ. Sigur, ne cam lipsesc teoreticienii, autorii de sistem critic, dar, una peste alta, critica literara romaneasca este o institutie cam de cind a fost ea fondata de Titu Maiorescu pe temeliile criteriului estetic. Nu stiu cita credibilitate sau cita autoritate mai are azi aceasta institutie, dar e cert ca, la nivel valoric, ea a tinut pasul cu literatura, ba poate ca a si depasit-o pe alocuri. Un lucru cred ca a facut mereu diferenta intre critica autohtona si cea occidentala, in special (pentru ca alte scoli critice au patruns greu la noi si tot prin filiera occidentala): regimul anormal in care ea fost mereu nevoita sa functioneze. Acesta a fost conditionat, fireste, de instaurarea tirzie a literaturii insesi. Asa se face ca, pentru a spulbera confuziile, Titu Maiorescu si Junimea impun, printr-un gest, s-a spus, sanitar, acel criteriu estetic care a ramas si azi o prejudecata a criticului roman. Sigur, una necesara, dar dusa pina in pinzele albe. Imediat dupa 1860 era clar nevoie de asa ceva, date fiind erorile de receptare ale unei epoci de avint social, civic s.a.m.d. E. Lovinescu a simtit si el nevoia sa absolutizeze acelasi criteriu, dat fiind amestecul nelucid intre etic, etnic si estetic