De cîţiva ani, asist la un fenomen extrem de ciudat: dispariţia din societatea noastră a oamenilor de calitate (nu puţini), pe care îi cunosc sau despre care cel puţin am auzit. Nota bene: nu mă refer nici la moartea, şi nici la plecarea lor definitivă din ţară. Dispar şi astfel de indivizi valoroşi, indubitabil – parcă mai mulţi chiar decît odinioară –, dar nu la aceste tipuri de „dispariţie“ mă gîndesc aici. Un segment semnificativ de cetăţeni ai patriei – educaţi, inteligenţi, rafinaţi, oneşti şi bine intenţionaţi – a intrat într-o stranie recluziune, de cîtăva vreme, refuzînd orice interacţiune socială. Unii dintre ei evită şi să mai iasă din casă, pretextînd (frecvent, nefondat) vîrsta înaintată ori sănătatea precară. Alţii se achită de obligaţiile profesionale, sec şi nespectaculos, retrăgîndu-se apoi, grăbit şi, în general, cu priviri hăituite, către vizuina proprie, unde îşi rumegă, în tăcere şi resemnare, marginalizarea. Nimeni nu mai are grija lor, desigur, în dinamica lume românească de astăzi, însă, dacă prin absurd cineva ar vădi curiozitate faţă de un asemenea comportament atipic, ar descoperi că aceste numeroase personaje trăiesc un acut complex de inferioritate. Da, aţi citit bine, „de inferioritate“ şi nu „de superioritate“, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Nu dispreţul pentru mitocănia actuală – atotguvernantă – şi nici măcar sila irepresibilă pentru o alteritate intrată demult în descompunere îi îndepărtează pe aceşti „Salingeri“ locali de semenii lor, ci sentimentul angoasant al inadecvării. O senzaţie copleşitoare de neapartenenţă, o fobie sfîşietoare a incongruenţei.

DE ACELASI AUTOR O maladie autohtonă S'il vous plaît, monsieur Supermarket transilvan O dilemă (veche), RATP În România contemporană, oamenii de calitate s-au (auto)izolat, întrucît au descoperit, pe parcursul a două decenii de „liberalism“ autohton, că nu posed