Dintre prozatorii care au debutat şi s-au afirmat în ultimul deceniu, Doina Ruşti are probabil cea mai mare mobilitate de formulă, asociată cu o productivitate pe măsură. Venită mai tîrziu la masa generaţiei 2000, ambiţioasa autoare a dat unul dintre cele mai bune romane ale perioadei (Fantoma din moară, 2008), ce nu avea totuşi semnalmentele de autenticism şi jemanfişism din ego-proza mai tinerilor congeneri. Dacă aceasta acoperă, predilect, anii ’80 şi pubertatea erotică din interval a autorului-narator-personaj, cu incursiuni în viaţa de student şi de cămin postrevoluţionar, romanul Doinei Ruşti traversa şi asimila epic întreaga epocă a comunismului românesc, cu distrugerea completă a satului românesc tradiţional.

Complet diferite sînt celelalte volume, de mai scurtă respiraţie, publicate de prozatoare în numai cîţiva ani: de la debutul editorial cu Omuleţul roşu (2004) şi pînă la acest lejer Patru bărbaţi plus Aurelius. Fiecare este scris în alt registru, dar cu o aceeaşi poftă vizibilă de a imagina întîmplări neobişnuite şi a broda scenarii non-realiste pornind de la una dintre ele. Un alt element de legătură, pe deasupra diferenţelor locale, este dat de varierea şi modularea perspectivei narative: aceasta e fie împrumutată de la un personaj la altul, fie schimbată sub unghiul de acţiune al unui protagonist. La senzaţionalul întîmplărilor (adesea, căutat cu dinadinsul şi exhibat) se adaugă astfel o bună ştiinţă în a stîrni şi a menţine interesul cititorului. În Patru bărbaţi plus Aurelius, acesta va încerca în primul rînd o explicare a titlului jucăuş, dar într-o cheie ce urmează a fi descoperită. Personajul principal feminin, care poartă numele Licia fiindcă, la naştere, i s-a greşit cu o literă cel real, vorbeşte întruna de un enigmatic Aurelius: o referinţă pe care deocamdată o gestionează de una singură. Vrînd-nevrînd, o să intru în categ