Atelierul unui pictor poate fi asemuit cu chiliile calugarilor. E un loc pentru meditatie si pentru cainta. Retras in pustietatea atelierului, pictorul macereaza indelung realitatea pe care simturile sale o percep, convertind-o in simboluri. Pictura e ca o rugaciune in care cuvintele sint transformate in culori si linii... De multe ori, privind de la oaresicare distanta impunatoarea cladire inaltata cindva, in anii premergatori ai Epocii de Aur, la o aruncatura de bat de Manastirea Golia si la tot atita de Hala Centrala, situata la intersectia strazilor Armeana si Sf. Sava, care adaposteste o parte din atelierele pictorilor ieseni, simt pe sira spinarii fiori reci. Cu cit ma apropii de ciudata constructie - doar sticla si beton -, cu atit senzatia mea de teama se amplifica. Ajungind la citiva pasi de ea si ridicind ochii spre acoperis, pentru citeva clipe, reusesc sa-mi depassc angoasa, lasindu-mi prada trupul si gindurile jocurilor sclipitoare de lumini pe care imensele vitrine placate pe fatada principala le trimit inspre trecatori in semn de bun venit. Intrezaresc citeodata chiar cite o mina inarmata cu un cutit plin de vopsele sau cite o pensula proaspat curatata ce ma indeamna sa nu stau prea mult pe ginduri, ci sa urc pe scarita abrupta la primul cat sau la al doilea. Senzatia nu dureaza decit o clipa: dupa care totul se intuneca. Chipurile aflate dincolo de sticla se retrag sa mediteze in semiintuneric si imensele pleoape ale gemurilor se acopera cu un strat subtire de picla purpurie. Tot atunci, din senin, se ivesc nori rosiatici sau cenusii ce traverseaza orizontul, oglindindu-se in vitrine. Privind imobilul, ma cuprinde din nou aceeasi senzatie de teama. Traiesc pentru citeva momente sentimentul ca ma aflu in fata unei creaturi ciudate, pe jumatate lacusta, pe jumatate elefant, ai carei ochi imensi ma studiaza cu atentie. Apoi iarasi vad ivindu-se din intun