Scrisul ii era la fel de natural, de fluent, de comunicativ, de atasant - ca el insusi. Undeva l-am definit - cum si el il definise pe Vasile Pavelcu - un scriitor de psihologie. Traim intr-o lume absurda, nu spun nici o noutate. Doar ca, prin tot felul de tehnici de inspaimantare, ne-o facem si mai greu suportabila. Ani la rand, un ins, intens mediatizat, a prezis, pentru spatiul nostru carpatin, cutremure devastatoare. N-au venit. Poate or sa vina, poate nu. Dar frisonul de spaima a fost indus. Astazi, vineri, 21, la orele amiezii, cand scriu aceste randuri, este prevazuta Apocalipsa. Cand apare scrierea mea, Apocalipsa a si trecut. Doar insi care n-au in ei pic de omenie, carora nu le pasa de restul lumii, pot emite astfel de scenarii, pot sustine astfel de elucubratii, pretins maiase, malgase, in mod sigur pungase. Apocalipsa nu vine - daca vine - decat de la Dumnezeu, nu de la oameni. Fiecare dintre noi are Apocalipsa lui, pe care si-o asuma dupa cum ii este menirea. Si totusi, pentru unul dintre noi, cei care scriem, de ani de zile, la acest ziar, Apocalipsa a venit. Si nu atat pentru el, Adrian Neculau - profesorul, psiho-sociologul, prietenul - care s-a rupt brusc de lume, cat pentru cei din sufletul lui, pentru copii, pentru frati si surori dar, indeosebi, pentru doamna sa, Rodica. A trecut o saptamana de cand Adrian era conectat la aparate, fara sansa de a-si reveni. Decizia de a intrerupe conectarea, acea respirare artificiala, i-a revenit doamnei sale. Aici nu-i vorba de-un film sau de un roman de senzatie, e vorba de viata si de moarte concreta, reala, din preajma. Pe tema asta - a acestei cumplite hotarari - au fost dezbateri intense, aprinse, pretutindeni in lumea civilizata. Cea care, dupa zile si nopti de veghe si de sperante, a acceptat ca sfarsitul nu poate fi decat unul, trebuie inconjurata cu compasiunea si, deopotriva, cu admiratia noastra, indi