Zoom Despre autor

Daniel Barbu este politolog, publicist, eseist, jurnalist şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice la Universitatea Bucureşti.

Cum se face că o societate ca aceea românească, ce nu a recunoscut vreme de patru decenii decât diviziunea neconflictuală şi sortită în teorie unei treptate estompări dintre „membri de partid (comunist)“ şi „cetăţeni fără apartenenţă politică“, a generat spontan în 1990 şi după aceea democraţi-creştini, liberali, social-democraţi, populari sau pur şi simplu democraţi?

Posibilitatea apariţiei unui asemenea fenomen, logic improbabil, pare să se datoreze unui fapt de credinţă aproape unanim împărtăşit: comunismul nu este pertinent în calitate de câmp al experienţei istorice pentru că el s-a produs în afara voinţei românilor; dimpotrivă, ca expresie a unui act de voinţă colectivă numit „revoluţie“, postcomunismul se constituie ca orizont de aşteptări, acestea fiind însă retrospective şi definite cu un aparat intelectual oferit de cultura politică a regimului răsturnat.

Altfel spus, opoziţia ex-comunişti/anti-comunişti, al cărei loc exclusiv este discursul public, a funcţionat, mai ales în anul 1990, dar şi în 2006-2008, ca un clivaj ideologic al cărui rol era de a raţionaliza un peisaj partizan altfel indistinct atât la nivelul resurselor umane, cât şi cel al proiectelor politice.

Tradiţia socialismului de stat

Dacă am privi raportarea instituţională la trecut a partidelor postcomuniste nu atât ca o acceptare, oricât de tacită, a moştenirii partidului unic, cât mai degrabă ca rezultat al atitudinii faţă de stat pe care a canonizat-o Partidul, ar trebui atunci să tratăm toate partidele postcomuniste ca partide succesoare, în măsura în care niciunul dintre ele nu a pus în cauză continuitatea statului şi nu a procedat la deconstruirea instituţiilor în care această continuita