„Old habits die hard“ Mick Jagger, The Rolling Stones Este interesant şi instructiv de urmărit comportamentul principalelor partide politice din România de după 1990. Pentru aceia care îşi fundamentează alegerea politică nu pe baza promisiunilor electorale, ci pe relaţiile din cadrul vieţii de partid şi pe atitudinea democratică (sau nedemocratică) a partidelor aflate la guvernare într-un anumit moment al istoriei, schimbarea de comportament a fost o surpriză. „Stilul“ de conducere şi de prezentare publică a unui partid depinde de circumstanţă, de contextul politic în care acela ajunge la un moment dat. Ceea ce fac partidele noastre este să se înlocuiască permanent prin abordarea şi prezenţa lor politică. Ceea ce alaltăieri era PSD, mai ieri era PNL, iar astăzi este PDL. Partidul Social Democrat, altădată perceput ca partid „monolit“, bine structurat ierarhic, condus autoritar şi netransparent în zilele sale bune, este acum un partid care face un titlu de glorie din „democraţia sa de partid“, expresie cu care înlocuieşte lipsa de autoritate a conducerii sale faţă de tendinţele disidente cotidiene. PSD seamănă acum destul de mult cu Partidul Naţional Liberal din perioada anterioară guvernării 2004-2008. La rîndul lor, guvernînd, liberalii au fost de nerecunoscut: au făcut mai tot ce făcuseră reprobabil social-democraţii înaintea lor. Au guvernat prin ordonanţe cu dedicaţie, s-au comportat cît se poate de populist cu bugetul ţării, n-au iniţiat nici o reformă serioasă şi s-au remarcat doar prin disciplina de partid de tip monolit, lipsindu-se de oricine rupea rîndurile. Celălalt partid care a supravieţuit anilor ’90 şi care a căpătat astăzi putere este, evident, Partidul Democrat. Acesta joacă astăzi rolul partidului „monolit“. Condus autoritar, bine structurat ierarhic, netransparent, îşi asumă guvernarea ajutat de un PSD aflat într-o continuă căutare de sine.