Victor Ioan Frunză a montat la Teatrul de Comedie din Bucureşti două spectacole după piese de Eugène Ionesco. Regizorul trece testul re-venirii sale pe scena bu-cureşteană cu o medie bună, o combinaţie între nota maximă, pentru o „Lecţie“ predată perfect şi o notă cu minus, pentru o „Cântăreaţă cheală“ care trebuie să mai facă nişte vocalize.
Frunză a ales formula cu două spectacole despărţite de o pauză, după modelul Teatrului La Huchette din Paris, unde aceste piese sunt prezentate în tandem, de 53 de ani neîntrerupţi.
„Cântăreaţa cheală", în viziunea lui Victor Ioan Frunză, păstrează un respect nejustificat faţă de textul ionescian, iar spectacolului nu-i foloseşte această domolire a agresivităţii creative. Prima jumătate are un ritm foarte lent şi previzibil pentru cei care ştiu deja textul lui Ionesco, fiind sub miza pe care o presupune semnătura lui Victor Ioan Frunză, un regizor fin, ironic şi surprinzător.
Tonul mizanscenei este convenţional, iar costumele extravagante sau travestiul lui Bogdan Cotleţ, prin care se caută portiţe originale, nu asigură doza utilă de energie imaginativă. Virginia Mirea are o energie contaminantă şi nimeni nu poate ţine pasul cu ea.
Producţia capătă consistenţă dramatică în a doua jumătate. Ritmul devine mai alert, iar din greutatea unui spectacol ţinut pe umeri de actriţă mai preia şi Dragoş Huluba, pompierul care dă foc atmosferei posomorâte, cu un recital de dicţie excelent executat. În prima parte, Victor Ioan Frunză lasă textul să facă legea în scenă. El preia controlul abia în repriza a doua, amplificând nivelul acţiunii şi ducând-o abil spre paroxism.
George Costin şi Andreea Samson, în „Lecţia“
Convulsiei limbii, războiului ei defazat, cu sine însăşi, şi alterării comunicării îi ataşează acţiuni extreme, care culminează cu un final à la Tarantino, în care toată lumea omoară pe toat