Pare astăzi greu de imaginat faptul că poetul Ion Chichere a debutat editorial abia după căderea regimului comunist, în anul 1990, e drept, cu un volum al cărui titlu este mai mult decât elocvent, Poeme vesele şi triste scrise prin cârciumi comuniste (Editura Semenicul, Reşiţa). În memoria mea - probabil şi a altora - el figurează ca un poet optzecist cât se poate de reprezentativ, perfect sincron cu întreaga evoluţie a fenomenului. O explicaţie posibilă a acestui sentiment de prezenţă plenară a liricii lui Ion Chichere în capitolul dedicat poeziei deceniului nouă din istoria literaturii române ar putea fi legată de productivitatea ieşită din comun a poetului reşiţean. Chiar dacă a debutat foarte târziu, abia după căderea comunismului, Ion Chichere nu a pierdut vremea. Până în 2004, anul morţii sale, a publicat nu mai puţin de 17 volume de versuri. Chiar este impresionant.
La trei ani de la moartea poetului, doi dintre colaboratorii săi apropiaţi, Costel Stancu şi Gheorghe Jurma (directorul editurii reşiţene Tim) au avut iniţiativa tipăririi unui volum care să cuprindă o parte dintre poemele inedite, păstrate în arhiva familiei. Pentru că, în mod paradoxal, deşi a publicat şaptesprezece volume de versuri în numai 14 ani, Ion Chichere a fost şi un mare risipitor. La fel ca Nichita Stănescu (de care îl leagă în chip straniu şi destinul biologic - ambii au murit în al 50-lea an de viaţă), poetul reşiţean avea un dar înnăscut al poeziei, versifica foarte uşor, iar versuri de-ale sale au fost împrăştiate în timp pe şerveţele, bucăţi de hârtie de tot felul, cutii de chibrituri şi alte materiale aflate la îndemână în clipele de graţie.
Volumul Poemul fără sfârşit nu a fost gândit de către Ion Chichere. Concepţia lui îi aparţine lui Costel Stancu, cel care a selectat dintre inedite poemele menite să ilustreze cât mai bine propria sa viziune despre poezia celui di