„Salut! Ti s-a facut un compliment prin ce s-a intimplat la Globuri, iar azi, pentru viitoarele Oscaruri. Desi inamicii vor jubila, iar diletantii se vor intrista, eu chiar asta mi-am dorit sa se intimple la Hollywood. E o contributie pozitiva la definirea originalitatii filmului romanesc. Felicitari!
Merci. Si eu personal cred ca de fapt s-a intimplat ceva logic, ce ne pozitioneaza just in raport cu un complet alt tip de cinema.
Sint fericit sa citesc ce mi-ai scris (ma aflu intr-o vizionare – as vrea sa vorbim dupa). Merci.
Sint in Japonia si dau mesaje de pe un calculator.“
Este schimbul de SMS-uri pe care l-am avut cu Cristian Mungiu in dimineata de miercuri, 16 ianuarie, in timpul vizionarii la Comisia de clasificare a filmelor de la CNC a unei productii britanice extrem de proaste si la fel de lungi (The Riddle/Enigma a unui oarecare Brendan Foley), incit m-am putut dedica in paralel urgentei ivite in corespondenta electronica. Precedenta data cind am recurs la aceasta cale, spre a-l contacta pe autorul lui 4, 3, 2, era in ajunul premierei bucurestene a filmului, la inceputul toamnei trecute. Cristian Mungiu se afla atunci in emisfera vestica, in Mexic, via Canada, asa ca dialogul de prefatare a lansarii care urma sa se produca peste citeva zile la Teatrul National s-a desfasurat prin e-mail, la diverse escale transatlantice. Iar acum surpriza de a-mi descoperi interlocutorul pe fusul orar simetric, insotindu-si filmul in Extremul Orient, oferea compensatoriu, in (ne)fericita dimineata hibernala, intreg ecartul succesului Noului Cinema Romanesc. Ultima intregire fiind insasi sincopa inevitabila de pe coasta Pacificului.
Filistinisme afon-arogante, curat geo-strategice
In ajun, citisem in poate cel mai rezonabil cotidian bucurestean, Gandul, sub o semnatura de regula onoranta, chiar a sefei Departamentului Arte
