Pe la începutul lui '89, la Teatrul Mic, pe Sărindar, ceva mai jos de Casa Armatei şi un pic mai sus de Palatul Universul, am văzut o splendidă reprezentaţie a "Scrisorii pierdute". Cineva mi-a şoptit în foaier că, în urmă cu un an, după premieră, a fost un scandal groaznic şi o anchetă groasă la Partid şi la Secu' din porunca lu' "tanti Leana". Pentru că atunci, la premieră, scena teatrului a fost şi cea a unor aluzii peste măsură de străvezii la politica vremii şi la cei dintâi oameni ai ţării.
Oricine l-ar fi recunoscut, cică, pe Ceauşescu în ipostaza lui Agamiţă Dandanache, iar coana Joiţica aducea izbitor cu "dumneaei". Cică în decor apărea şi Casa Poporului... După 20 de ani m-am dumirit asupra misterului acelei premiere despre care toată lumea vorbea, deşi puţini au văzut-o. La un taifas cu directorul de atunci al Teatrului Mic, Dinu Săraru, am aflat cum ajunseseră Ceauşeştii personaje de Caragiale. Îl las să vă povestească chiar pe Dinu Săraru, cel care a tras şi foloasele şi ponoasele acelei înscenări de pomină.
Luiza Lupu
Una dintre marile obsesii teatrale, poate cea mai mare (şi chiar dinainte de a fi director de teatru), a fost înscenarea "Scrisorii pierdute". Am fost împătimit de "Scrisoarea pierdută" a lui Sică Alexandrescu, jucată cu mari actori ai Teatrului Naţional. Sunt posesorul unui film scurt cu imagini de la repetiţiile "Nopţii Furtunoase" şi ale "Scrisorii Pierdute" pe scena TNB din perioada când Sică definitiva cele două spectacole. Eram atunci şeful redacţiei culturale a Radiodifuziunii şi m-am dus la studio şi am filmat, că Sică nu-mi dădea voie să filmez. Am salvat o scenă absolut fabuloasă: numărarea steagurilor de Pristanda, făcută de Marcel Anghelescu, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut comedia română.
A mai fost o "Scrisoare pierdută" bună, care s-a dorit o replică, dar n-a fo
