Pentru ca nu vrem sa tinem minte trecutul avem mereu surprize. E o surpriza ca securitatea recruta informatori din randul copiilor. Daca am fi fost atenti sau am fi tinut minte, am fi gasit in Soljenitin un adevar chiar mai zguduitor: ca in Gulagul rusesc erau detinuti copii de 12 ani, ba chiar cineva ii marturiseste marelui rus ca a vazut unul de 6 (!) ani. O sa spuneti ca asta se intampla in Rusia Sovietica si ca in Romania, orisicatusi... Asa e, aici varsta pentru puscarie se mai "ridica": 14-15 ani. Iar puscaria pentru cei aflati in libertate cum se cheama? Simplu: angajament la securitate. Asadar, faptul ca niste copilasi erau stimulati sa-si toarne parintii sau colegii nu mai e atat de uimitor. Cu atat mai mult cu cat chiar in ziarul nostru au aparut informatii in acest sens, inca in mileniul trecut (1999). Dar cine sa le ia in seama? Pe-atunci, liderii de opinie ne indemnau sa uitam trecutul si sa privim inainte spre viitor. Daca ar fi agatat si epitetul ornant "luminos" de viitorul asta, am fi simtit fiorul acela inefabil al continuitatii. Noi, cei care am trait o viata cu "viitorul luminos" in fata, mereu mai in fata, mai departe, mai iluzoriu... Asa, pregatindu-si schimbul de maine al turnatorilor, regimul comunist isi asigura supravietuirea chiar dincolo de moarte, pentru ca toata pegra morala pe care o insufla si o crea urma, oricum, sa supravietuiasca, prin forta imprejurarilor. Avem mereu surprize ca si cum am fi o societate intreaga bolnava de Alzheimer. Nu se spune ca avantajul bolnavului de Alzheimer este acela ca afla mereu lucruri noi? Un banc sinistru, desigur. Dar mult mai sinistru e bancul asta: ca ne comportam de parca am fi, in bloc, bolnavi de boala uitarii. Dar uneori memoria si-o pierd sau vor sa si-o piarda oameni la o varsta deloc potrivita pentru asa ceva. Or, si asta e un efect al "educatiei" impuse pe toate caile de statul comunist.