Unul din cele mai bizare fenomene legate de fotbalul românesc este cel al inadaptabilităţii. De nenumărate ori, fotbalişti români cu certe performanţe „la intern”, o dată ajunşi afară, la echipe de top mondial sau mau modeste, au dezamăgit în aşa măsură încât au fost fie revânduţi pe mai nimic, fie returnaţi la echipa-mamă, adesea şi cu plata salariului, numai să nu mai fie văzuţi pe acolo. S-a întâmplat cu talente enorme, (Lupu, Zicu, Răducioiu) sau doar moderate (Claudiu Răducanu, Dică, Torje) iar cei care cu adevărat şi-au găsit până la urmă locul stabil în vreo echipă sunt extraordinar de puţini. De fiecare dată, fără excepţii, termenul vehiculat a fost „inadaptarea”, ceea ce este evident. Întrebarea e: ce-i face pe ai noştri mai inadaptabili la fotbalul profesionist european (ceea ce e cu totul altceva decât „profesionismul” românesc – sau poate chiar ăsta o fi răspunsul!) decât negrii din Africa ori americanii? Mă gândesc că în primul rând e vorba de maniera de selecţie şi de promovare încă de la vârsta copilăriei. Cunosc cazuri concrete de copii hipertalentaţi pe care antrenorii lor, în loc să-i cultive, ca olandezii, i-au ţinut ani întregi pe tuşă fiindcă părinţii nu săreau cu şpaga la antrenor! O altă anomalie este cea legată de şcoală. Fotbalistul român (şi antrenorul lui, şi preşedintele de club, şi Federaţia, şi tot ce mişcă!) e convins că talentul e totul şi că ţine loc şi de carte. Neştiind să articuleze nici în română o propoziţie simplă, evident că o dată ajuns într-o lume în care ar trebui să ştie măcar engleza foarte bine (eventual spaniolă / italiană / germană) se simte frustat, şi de aici până la prăbuşire mai e un singur pas. Mic de tot. Este şi motivul, cred, pentru care un Piţurcă nu merge nicăieri în lume să-i vadă la lucru pe jucătorii succeptibili de convocare la lot. Vi-l imaginaţi pe Piţurcă având un vocabular în engleză / fran