Noptile de toamna in Amsterdam sunt umede si calde, numai bune de scris un roman pe care sa nu-l termini niciodata. Petrec chiar in gura targului, intr-o loja de hotel pe Leidseplein, plesnit de norocul de a nu trebui sa-mi rascumpar traiul decat cu inventarul minim al catorva gesturi zilnice - de aritmetica simpla -, dupa care ma intorc in cartierul meu african, din periferie, unde ma imbrac in halatul de casa rosu, moale, trimis de mama si imi continui documentarile nesfarsite (sunt pe moment chinuit de olandeza veche a jurnalelor de navigatie din secolul al XVII-lea). In rastimpuri, ies pe balcon sa savurez un tutun care miroase ca toate padurile, dintr-o pipa de spuma de mare turceasca cu cap de satir, alteori primesc cate un telefon: un prieten roman, restaurator de piane - singurul din Olanda -, ma invita la Köln sa jucam fotbal impotriva romanilor din Germania. Nu plec nicaieri. De ce? O sa aduca unul palinka, altul o sa faca mici... Pentru ca trebuie sa-i citesc urgent pe Goma, Adamesteanu, Tepeneag, Eugen Barbu, restantele din Cartarescu, sa vad ce-o mai fi degustat Plesu prin cancelarii, sa masor exact tonul si alibiurile Blandianei. Citesc din nou romaneste si imi revine tonusul bucurestean din anii in care ma sechestrasem prin mansarde, ii ocolisem pe autorii romani si chinurile lor, asigurat ca tot ce se scria rata subiectul. Dar ce-or mai face romanii? Ravasesc netul, ziare, downloadez carti, urmaresc cateva voci mai profilate si, la capatul catorva zile, saptamani, raman cu un timp subtiat, un moment romanesc redus la tematica infantila propusa de politic, cum articularile intelectualilor romani -pe sarite, spicuite - nu ar fi decat un ecou filtrat al unor calcule de cabinet brusseliene, treizeci de voci lamurind doua lucruri - si cateva orgolii frante, trei rusini si un protest imberb. Apoi cateva exercitii de normalitate, simulari de ambient racoros