Parafrazându-l pe Nietzsche, Michel Foucault anunţa, în Cuvintele şi lucrurile, o « moarte a omului », suscitând, ca şi în cazul lui Nietzsche, multe neînţelegeri.
Ultimele decenii sunt traversate de o criză cu multe faţete: cea a reprezentării umanului. Concepţia clasică, cea renascentistă, sau cea a luminilor sunt depăşite. Umanismul însuşi, cum aprecia Unamuno, e în criză. Nu întâmplător au apărut dadaiştii, apoi suprarealiştii, care practică nonsensul, deriziunea şi chiar distrugerea. O inumanitate s-a extins ca o plagă, devenind atotprezentă şi dezmembrând sensul lumii într-o ţesătură de erori şi iluzii. E ţara celor proşti, care nu vor să ştie mai multe, care nu-şi pun întrebări, care se cred liberi, care nu au umor, dar sunt plini de dorinţe, conformisme şi prejudecăţi. Este ţara post-omului.
Bergson şi Paul Valery au încercat să pună bazele unui nou umanism pentru vremurile de deznădejde tehnologică în care au trăit, dar mie mi se pare că lucrurile s-au agravat. Natura umană a intrat în criză şi, desigur, concepţiile asupra sa. Gilles Deleuze spunea că « omul este ceva ce trebuie depăşit » , pentru că a devenit un soi de « maşină doritoare », sau mai rău - un rizom. Filosoful francez propune noi legături între uman şi animal, între sănătate şi boală, între raţiune şi sminteală. Parafrazându-l pe Nietzsche, Michel Foucault anunţa, în Cuvintele şi lucrurile, o « moarte a omului », suscitând, ca şi în cazul lui Nietzsche, multe neînţelegeri. Desigur, nu dispare specia umană, ci o anumită reprezentare despre om ca centru referenţial sau ca principiu explicativ, capabil de cunoaştere, dispare.
Nici ştiinţele aşa-zis « umaniste » nu se mai ocupă de om, ci de tot felul de chestii adiacente: de limbaj, de muncă, de sex etc. Emanuel Levinas visează la un « umanism al celuilalt », pentru a prelua titlul uneia dintre cărţile sale importante,